Doamne, ce minunăţie!

Autor: Anatolie, (11/03/2010 - 09:03)

Auzii asear-un şopot
sau poate că tropot
şi în grabă mă întorsei
să văd cine, dar teribil,
plec urechea – incredibil,
îndreptându-se din şale
parcă s-ar fi pus la cale
vorbeau pomii între ei
precum nişte moşnegei.

Mi se pare şi-un suspin
se-auziră dintr-un pin,
dar era viţa-de-vie
ce plângea neîncetat
după frunza razachie
ce în toamnă a picat
şi trudea sărmana
să-şi cicatrizeze rana,

şi pământul odihnit
din răzor până-n răzor
se-arătară mulţumit
răsuflând uşor,
trezită din nou la viaţă
după ger, spulber şi ceaţă
natura, grijulie cum e ea,
de-alt sezon se pregătea.

Mă-ntorsei să precizez
crezând că visez
sau poate e ghinion,
dar nu, intrai într-un alt sezon.
Răsuflai mai uşurat
iar privind în jur mirat
la pomi şi viţa-de-vie:
- Doamne, ce minunăţie!

• 1 commentarii
• Tema: Poezii despre Natură