((fără titlu (Cuvânt))

Autor: arty, (13/08/2010 - 19:13)

Cuvânt

“în respiraţia profundă a sufletului
caut urme de viaţă”



“ -Tu te trezeşti dimineaţa?” m-au întrebat zorii şi astăzi, dar eu nu ştiu să le răspund, pentru că nu cunosc limba lor. De câte ori am încercat să traduc în cuvinte, nu mi-a reuşit niciodată.
Mă trezesc în camera mea, destul de mare şi străină, cu pereţi înalţi, reci, departe de tot ce îmi este drag mie. Deschid ochii şi mă întreb:“unde sunt şi ce caut aici, şi de ce.. de ce îmi e atât de frig?” Recele îmi cuprinde inima de-mi tremură şi carnea pe mine, ajunge la os.
Ultima vreme am o stare de aşteptare, şi cât încerc, dar.. nu pot să trec timpul, mă distrug.
Somniferele îmi sunt cel mai bun remediu acum. Le iau fără număr, nu numai pe noapte, dar şi ziua.
E mai uşor. Dorm, cel mai mult timp, dorm.. simt o silă la tot ce mă înconjoară, mai ales la realitatea ce o am zi cu zi. În mine de parcă ar creşte şi ar prinde rădăcini o singurătate ucigătoare. Nu e bine, dar asta parcă mai contează..
Peste câteva zile merg să o cunosc mai mult, o întâlnisem pe scări nu demult. Urca. O vedeam stoarsă de energie, încât până sus a fost nevoită să se aşeze jos, auzind-o cum certa amărîtele de scări.
Mi-a spus că mă aşteaptă în parcul lângă bibliotecă. E prin apropiere. Dar astăzi încă aştept să fie mâine. Vreau să pot vorbi cu ea, ştiu că are multe să-mi spuie.( Dacă adorm, o să scriu mai târziu.)
E oră târzie. Tot încă aştept. Ştiu că deja nu mai vine nimeni. Mi-e frig, am 12 grade în cameră, uneori îmi este greu să scriu din cauza că mă dor mânile. Sub pijama care o îmbrac, mai am şi un pulover, e imposibil să rezist, îmi trag mânecele acoperind degetele şi las doar vârful lor să le pot mişca pe litere. Mi-am adus un pahar cu apă şi am mai luat un somnifer. Până adorm mai scriu aici.
Gândesc la ea..nici nu am întrebat-o cum o cheamă, mi-a fost deajuns să o privesc şi am simţit că suferă, şi suferă singură. Nu am răbdare să o revăd, am schimbat doar câteva cuvinte cu ea, mă bucură faptul că a acceptat să vină. Părea puţin speriată, în ochii ei trişti citeam teamă, inocenţă, multă dezamăgire.
Sunt trează de la orele patru, mă trezesc într-un geamăt, de mă sperie ceea ce aud, deschid ochii, şi iarăşi încep să aştept..aştept să se lumineze de zi. Nu fac nici o mişcare, încă din pat, ochii umblă prin cameră, căutând parcă ceva,“oare căută soarele?”,mă întreb. Ajunşi la oglindă, speriaţi sau întors înapoi la mine. Încerc să ascult liniştea dimineţii, să-mi adun gândurile.. dar ele fac prea mult zgomot, doar inima aud cum bate.. Mă ridic puţin, lăsată în genunchi, vorbesc cu El, îl rog, îl şi mai întreb.. durează ceva timp, cer să-mi dea forţe pentru a fi, pentru a avea răbdare să nu mai ard foile de hârtie unde cândva am scris :” iubesc viaţa”, cerşind lumină şi căldură..
Două zile la rând nu am reuşit să scriu, dar am vorbit cu ea, am vorbit aproape toate dimineţile până la amiază, şi apoi toate serile, până când şi în noapte fiind trează, mă gândeam la ea.. Mă frământa, cum mă va primi oare..
Am mers în parc cu o vreo 20 de minunte înainte, pentru a nu întârzia, astăzi mă văd cu ea..
Un parc vechi, mic, o alee cu tei, câteva bănci şi alături un teren de joc pentru copii, un scrânciob din lemn, mereu îl văd legănându-se doar cu vântul. De cîte ori trec pe acolo, îmi aduce aminte de copilărie, de scrânciobul construit de tatăl meu, era un scrânciob mare, unde încăpeam căte doi, era agăţat de un ram al nucului din poartă, ne adunam copii mai mulţi, era la rând, era vesel, cu zbor..
Alături de parc, o bibliotecă, tot veche, cu geamuri mici, obloane din lemn. Mergeam şi eu aici, luam cărţi, bibliotecara m-a primit foarte cald când am mers să iau prima carte, chiar am vorbit cu ea mai mult, m-a întrebat de unde sunt, cum mă găsesc în ţara lor. Nu aveam document să pot lua carte, dar ea s-a dovedit atât de bună, că mi-a făcut rost de o cartelă, pentru a lua cărţi pe viitor.

M-am aşezat pe o bancă, şi aşteptam.. La un moment simţeam că cineva mă priveşte, am trecut cu ochii prin jur, nu era nimeni, nici un trecător, dar cineva mă urmărea, apoi am văzut-o, era ea.. stătea după perete, se ascundea, apoi iar mă privea..
Nu înţelegeam de ce o fi făcând, de ce se ascunde? Mi-am zis, să am răbdare, fac tot chipul că nu o văd.
Dispăru-se, încă nu era ora, poate..
Apare din altă parte, se apropie:
-Buna,îmi zice, se aşează lângă mine.
-Buna, mă bucur că ai venit, i-am răspuns, te-am văzut puţin mai înaite, ai fost la bibliotecă?
-Da, am luat două cărţi, vezi? Mi-a întins cărţile să le văd. Două cărţi în italiană:de Danielle Stell-Il "Caledoscoscopo", şi Nicolas Evans-L"Uomo che sussurravaai cavalli", nu rămasem mirată că citeşte în italiană.
- De cine te ascundeai? am întrebat brusc .
- Lumea, mi-a răspuns atât de repede şi în şoaptă, încât nici eu nu mă aşteptasem, “sa nu mă vadă lumea” .
-Cum te cheamă, uitasem să te intreb?
Nu vroiam să întreb de lume, ştiam că nu-mi va răspunde, răbdare.. va veni timpul şi-mi va spune singură, era nevoită să fugă, să se ascundă , arzând în interiorul sufletului ei, singură.
O priveam în ochi, cât de curată a devenit, nevăzută de mine, de lume, mă întrebam: “oare..ea îmi va conduce paşii din taină? am găsit oare sufletul pe care îl uitasem de ani ?”..
- Mă cheamă Arty, a raspuns întârziat.
Am aşteptat să mă întrebe şi numele meu, dar nu a întrebat, gandeam în sinea mea.."ce nume ciudat", simţeam că minte, dar am acceptat să fie Arty... voi avea un prieten, prieten fiindcă nu-l cunosc, sau îl cunosc prea mult..o necunoscută care poate să devină o comoară pentru sufletul şi mintea mea.
Sufletul meu va plânge pe aripile ei.. am înţeles că de azi, vom zbura împreună. In faţa priveam linia infinitului şi un punct de plecare, alt cer, larg deschis. Vom aduna în poală bucăţele de albastru, iar prin buzunare ne va plânge timpul la un pian vechi fără clape.

• 5 commentarii
• Tema: Poezii Diverse