Inelul....

Autor: Negrutzu, (01/11/2010 - 16:57)

Inelul scump, iubitei, în mare l-am pierdut.
Și-o viață fericită în scrum s-a prefăcut.
Doamne, când ea mi la dat: “Să-l porți, nu mă uita!
Până e al tău inel, să mă socoți a ta...”
Am căutat inelul, spre fund am înotat,
Durerea mea crescândă spre cer s-a înălțat.
De-atunci suntem stăini, la mine nu privește,
De-atunci și fericirea-mi, în mare se boltește.
O, vântule de noapte, invoc să te ridici,
Inelul scump din mare în mână să-l arunci,
O, lună argintie, de ce așa mi-e dat,
Să am soartă nescrisă, ca legile adat?...
I s-a făcut ieri milă când m-a văzut în plâns,
Oh, iar ca altădată, cu ochii m-a cuprins.
Căzută lângă mine, gingaș mă privea,
Cu acelea-și lacuri negre – miere și cafea,-
“La ce-mi privirea-ți blândă? La ce-mi al tău salut?
O, dragă, vreau iubire și dulcele sărut!”
Și-atunci ea mă cuprinde și-n șoaptă mi-a vorbit:
“Tu să mă ierți iubite… iubirea n-a murit;
Inelul ce ți-am dat, să stea etern în mare,
Iar iubirea noastră, să știi, pe veci nu moare!

• 2 commentarii
• Tema: Poezii de Grădiniţă