Proverb perimat

Autor: Valeriu, (01/02/2011 - 18:56)

Circula prin sat, cândva,
O zicală ce spunea
Că ulciorul, la fântână,
Chiar dacă e dus de mână,
Nu merge de multe ori,
Şi-ntr-o zi, aiurea,-n zori,
Când ‘i-e lumea a mai dragă,
Într-o piatră seacă, bleagă,
Cea mai proastă de pe drum,
Răsărită, nu ştiu cum,
Se împiedică şi…poc !
(Mâţa neagră, nenoroc)
Ajungând să-l bată vântul
Cioburi, una cu pământul…

Numai că, de-o vreme-ncoa,
Cum merg toate-anapoda,
Astă vorbă, cu ulciorul,
N-o ia-n seamă nici umorul,
Fi’n’că tot fură ulcioare
Pe poteci, la drumul mare,
De-o grăma’ de ani, într-una,
De-au zvăntat în s(t)at fântâna,
Dar n-am auzit nicicând,
Că o piatră, dormitând,
Bleagă, seacă, ştiu io cum,
S-a trezit ca proasta-n drum,
Şi-un ulcior, chiar temporar,
Ar fi dat în gât măcar…

Iar apoi, la bolovani,
Care…tot de-atăţia ani,
Dorm pe caldarâm, că(l)caţi
De măgari, boi încălţaţi,
Făr’ a scoate-o vorbuliţă
Nici să-i baţi ca pe halviţă,
La nimic să nu te-aştepţi,
Pe-ăştia…nu-i chip să-i deştepţi.

Valeriu Cercel

• 1 commentarii
• Tema: Poezii Comice