Viata intre alb si negru

de blacks în Poezii de Dragoste 5 comentarii

Cât de firavă ești, minune,
Când te cuprind să îți șoptesc
Că reprezinți în a mea lume
Destinul omenesc.

Tu ești răcoare și căldură
Simbolul păcii la război,
Zăpada puhavă sau dură
Ce cade peste noi.

Si cât de pură ți-e solia
În dansul fulgilor de nea
Iubirii tu-i rămâi făclia
Si albul pur din ea.

Cât de timidă ești, idilă,
Când te cuprind la al meu piept
Și arzi, prea candidă feștilă
Urmându-ți crezul drept.

Tu prinzi în freamătul de șoapte
Comune temeri și erori
Și-n a iubirii caldă noapte,
Suntem doi meteori.

Cât de frumoasă ești, copilă,
Când zbori către un cer deschis
S-aduni din raze de lumină
Căldura unui vis.

Și nu-ndrăznesc prea drept a-ți spune
Că eu, de fapt, trăiesc un vis
Căci, tu, plecând spre altă lume,
În neguri m-ai trimis.

Un alb și negru ne e viața
Și „viața” vei rămâne TU,
Voi rătăci trăind speranța
Schimbării unui „da” din „nu”.



5 Comentarii

  • Avatar of Niiiikude Niiiiku

    Un alb și negru ne e viața
    Și „viața” vei rămâne TU,
    Voi rătăci trăind speranța
    Schimbării unui „da” din „nu”.

    Finalul a fost superb... Să nu uităm și de sutele de nuanțe ale culorii sur.


  • Avatar of anothermede anotherme

    Încerc să înţeleg ce se ascunde în spatele acestei poezii. Nu pare a fi o simplă melancolie poetică.


  • Avatar of suride suri

    frumoasă asemănarea cu meteorii, tare mult romantism se ascunde, sau dimpotrivă, iese la iveală


  • de blacks


    O fi vorba de melancolie? Ma simt precum Icar care sub imboldul tineretii a crezut ca poate atinge Absolutul, sa fie egal zeilor. Pentru asta a pierdut in fata muritorilor, dar mitul sau a ramas dincolo de pierderea fizica. Oare Icar ce simtea cand se avanta spre Soare? Melancolie, stiind ca va cadea? Fericirea deplina? Curajul dat de puterea spiritului? Cine stie…
    Asa si in iubirea mea. Am gasit fata perfecta, m-am indragostit de ea , si timp de 12 ani am tot urcat spre culmile perfectiunii, calcand an dupa an pe treptele fericirii. Nu am realizat ca fericirea este greu de atins, iar cel care doreste fericirea suprema plateste pentru propriul pacat. Intr-o alta poezie de-a mea, in trecut reprosam acestui lucru iubitei:
    "N-ai ştiut, iubito, căe-un sacrilegiu/Către focul Luminii în zbor să te-avânţi/Că s-atingi Lumina e un privilegiu/Dat în folosinţătâmplelor cărunţi./Icar feminin al măririi umane/Ai căzut spre pământ fără aripi sau scut,/Iar eu prizonierul internelor drame/N-am putut să te prind, să trăiesc în trecut." Poate aceasta vina imi apartine mie...
    Cat despre razboiul dintre alb si negru, in conditiile in care ea reprezinta albul absolut, in aceeasi masura ma reprezinta si pe mine culoarea neagra (a se citi cu atentie si pseudonimul meu). Problema finala este cum doua culori antagonice se pot suporta, cum poate sa fie un echilibru intre alb si negru, cum poate fi un echilibru intre “da” si „nu”?
    In privinta asemanarii cu meteorii, tot timpul am coniderat iubirea vietii mele ca facand parte dintr-o alta lume, un emisar angelic trimis pe pamant.
    Citez dintr-o poezie de-a mea: “Am găsit speranţa dincolo de stele/Ce mi-a dat motivul de a continua/Devenind esenţa gândurilor mele/Te-am chemat din ceruri să fii steaua mea./Coborând pe-o rază, făptură bălaie,/Ai cedat iubirii magie şi har/Şi mi-ai fost cărbune, foc şi vâlvătaie/Ce mi-au dat menirea unui făurar.“
    Norocul meu a fost ca eu sa o intampin pe acest pamant si sa-i asigur linistea de care avea nevoie,
    Spuneam tot intr-o alta poezie : “Şi te-am ţinut în braţele de dafin/Te-am îmbrăcat cu ale mele ramuri/Şi-ai adormit, scump mesager serafim,/Din vise să culegi eterne daruri.” Eu dafinul (Laurentiu , de fapt), umbra mea, ramurile mele am aparat floarea vietii mele (Viorica) de tot ceea ce i-a fost impotriva.
    Dar apoi a veni clipa cand cerul a considerat ca la petrecerile lui e nevoie de inca o floare…..
    Citez tot dintr-o poezie: “Liniştea de foc mă împresoară haotic/Şi strig către stele să te regăsesc,/Dar fiori de gheaţă răsună sinoptic/Rapsodie a vieţii ce mult te iubesc!/In aer e sperantă, iar pe pamânt durere/E firesc, desigur, la mai bine sa pleci./Viaţa netrăită libertatea îşi cere/Doar, oare, iubito e bine ce-alegi?/Serate dansante, ospeţe divine/Şi alte celeste te vor aştepta/Dar ce vei culege când nu sunt cu tine,/Iţi vor fi, oare, de folos la ceva?/Acolo sunt îngerii, necăzuţii în viaţă/Tărâmul visat de orice muritor/Fără pasiune e-o lume de gheaţă/În a ta hotărâre ce-i atâta zor ?. “
    Iar completarea, de fapt un raspuns la intebarile de mai sus, tot dintr-o alta poezie :"Eu repet retoric, eterna întrebare/Cum a ales un înger o viaţă pe pământ,/Să caute lumina întruchipat de-a floare/Când ale vieţii ziduri, prea înalte sunt.".
    Zidurile i s-au parut prea inalte si a plecat pe o raza de stea, ca un meteor ce a trecut prin viata , lasand in urma nimic si in acelasi timp lasand frumusetea vazuta si inteleasa doar de cel care a avut norocul sa vada traseul si stralucirea acestei stele. Ce ramane in urma? O dragoste meteorica si acel negru din poezia la care am primit comentariile.Sau... no' fi altfel?


  • Avatar of suride suri

    romantism total, sentimente profunde...


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!