O poveste cu nume de flori (1)



A fost odată,
pe cȃnd ȋnchipuirea ținea imaginația ȋncuiată
și doar copiii cu harul lor
puteau să facă dintr-un părinte obișnuit
un povestitor,

A fost o ȋmpărăție mare
ȋn care nu trăia mai mult de o zi nicio floare.

Tare triști mai erau
oamenii care treceau pe lȃngă ele
și le vedeau!

Dar nimeni nu putea să facă nimic,
florile răsăreau și trăiau…doar un pic.

Apucau numai atȃt:
să ȋși țină una alteia de urȃt,
după care, neconsolate,
ȋși scuturau petalele toate.

Cȃt de ușor
ar fi fost dacă toate acestea ar fi avut rostul lor!

Dacă, de pildă, li s-ar fi zis cu blȃndețe:
-Veți trăi atȃt
cȃt să nu deveniți prea semețe!

Sau, dacă li s-ar fi arătat cineva
care să le zică așa:
-De mica voastră jertfă, repetată la nesfȃrșit
ȋși vor aduce mereu aminte
acei care v-au iubit!

Dar nu, nimeni nu le spunea niciodată
pentru ce viața lor era atȃt de devreme
curmată!




0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!