Căprioara (după Emil Gȃrleanu)


Pe mușchiul gros, precum o blană
De cald și moale,
Căprioara…

Alături, iedul ce ȋntinde
Un bot micuț de catifea
Ȋnspre ființa ce-l dezmiardă
Așa cum știe
Numai ea.

Dar o tristețe-i hotărȃtă
Să ȋi despartă - astăzi chiar -
Căci este vremea ȋnțărcării
Ȋn neamul caprelor,
Fugar…

Un simțămȃnt de milă-apucă
Pe cea hrănind la pieptul ei
Făptura fragedă,
Acuma
Cu mama, el nu știe ce-i.

Un muget surd,
O scuturare
Și căprioara e-n picioare,
Sub ochii puiului mirat…

Din scurt, mugind, s-a-mbărbătat.
Spre stȃnci ȋnalte se avȃntă!
Căci lup, sau om ȋși pierd puterea
Pe muchii drepte de prăpăstii,
Ce numai capra
Le ȋnfruntă.

Dar pȃn’ acolo sunt primejdii,
Iar fiul… n-a aflat nimic!
Cu salturi ȋndrăznețe, mama,
Trezește-ndată
Pe voinic.

Din loc ȋn loc, el se oprește,
Ca-n zborul lung peste genuni,
Să simtă-n nări, amețitoare,
Mireasma
Ultimei minuni.

Căci, iată, sare pe picioare
Ca lujerii de subțirele
La tot mai mare depărtare…
Și mȃndru foc este de ele.

O, nu, nu-i timp de bucurie!
Sărmana capră,
Doar ea știe!

De-aceea-l trage prin pădure,
Sub bolți, ȋn hrube de verdeață,
Pe iedul care luminișuri,
Sărind nebun,
Tot vede-n față.

Prevăzătoare, ȋl oprește!

Sub cetini, singură, zărește
Ce puiul n-a văzut vreodată:
Un ochi de lup pȃndind la dȃnsul,
Ca la o pradă
Nesperată!

Un salt și l-ar avea ȋn colți!

Dar biata mamă, de sub bolți
Ȋși ia elan, mugind… Ca lupul
Să lase iedul, ce zărește
Cum colții-nsȃngerează trupul
Făpturii care i-a dat viață
A doua oară…

Se-nspăimȃntă
Și-o ia la goană, fără vrere…

Pumnalul dragostei se-mplȃntă
Ȋn pieptul mamei,
Cu durere,
Privind spre fiu ultima oară,
‘N-ainte,-n neguri,
El să piară…




0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!