Trandafirul (dupa Emil Garleanu)



La o margine de drum,
Înflori un trandafir...

Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mă mir.

Nu-i o-ntâmplare
C-apăru aşa, deodată,
Pură şi înmiresmată,
Lângă un ciulin semeţ...

Omul, cum e el isteţ
Şi ar vrea să-i aparţină

Tot ce este mai frumos
Din creaţia divină,
Se porni pe stricăciune.

Cât să ţină o minune?

Cât tulpina-i ca mărgeanul
Să urce la cer – tot anul?

Iară frunza ca smaraldul,
Cât să dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viaţă?

Hai, că-i mult,

Prea se răsfaţă
Dumnezeu, lăsând natura,
Laude, cu toată gura,
Să-I aducă.

Nu se poate
Ca atâtea-naripate
Să străbată pieziş cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ăsteia grozave.

Lucrurile sunt prea grave.

Fluturii cad adormiţi,
Altele, dacă nu ştiţi,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchină-acestei flori
Care a făcut furori.

Iată cine-i trandafirul,
Ieşit din anonimat

Într-o zi,

Fără-a-şi dori
Nimic din ce i s-a dat.

Bucurându-se de toate,
Dar şi trist, că-i sunt…furate,
Pe măsură ce primeşte
Seva vieţii şi-nfloreşte.

- Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticleţul,
Ce te miri că nătăfleţul
De ghimpat stă drept şi are
Încă un tulei de floare?

- Oare aş putea şi eu
Să îl rog pe Dumnezeu
Să îmi dea, ca lui Ciulin,
Măcar colo, ici, un spin?

- Sigur, sigur, îndrăzneşte,
Ştii că Domnul te iubeşte
Şi, în plus, nu-I ceri decât
Să te facă…mai urât.

Câte picături de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteţi vedea:

Nu mai este cum era.

Din contră-i şi mai frumos!

Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roşu,
Plin de flori,
Ci şi puternic.

O problemă ar mai fi.

Ridicată de Ciulin.

Cică nu mai vrea să-i fie
Trandafirului vecin.




0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!