Povestea Lunii

de Sa-Tok în Poezii pentru Copii 4 comentarii

Demult, demult, cînd luna așa aproape de pămînt era, încît pe o scară te puteai urca pe ea, în lume zeci de regate înfloreau, trăiau în pace, prosperau. Viețuitoarele de pe lună: zîne, spiriduși, balauri și altele, care acum doar în basme se adună, trăiau între oameni neascunzîndu-și făpturile, împreună petrecîndu-și zilele. Zînele, de o vorbă, la școli predau, la dans și la muzică ele seamăn nu aveau. Balaurii la poștă lucrau, dintr-un colț în altul al lumii ei scrisorile, zburînd, duceau.
Pe timpurile acelea, un vrăjitor trăia, care cu copiii din zori pînă-n zori se juca. Numai că lumea nu cunoștea, că seara el zîmbetele copiilor le fura. Cu zîmbetele lor el se hrănea și cu fiecare zi tot mai puternic se făcea. Acasă copiii posomorîți se-ntorceau, iar părinții nu puteau să-nțeleagă oare ce boală aveau. Tot atunci, pe cealaltă parte întunecată a lunii, un căpcăun trăia ascunzîndu-se de ochii lumii. Puternic, înalt ca un copac, bun la suflet, dar fricos ca un iepure speriat. Așa se-ntîmplă, că-ntr-o zi grîul i se termină și el la moară porni, vrînd-nevrînd, pe pămînt coborî. Copiii, cînd l-au văzut așa de mare, unul cîte unul, au început să-l înconjoare, rugîndu-l să-i arunce pîn-la lună, ca să atingă cu mîna a sa cunună. La început, căpcăunul cam se rușina, dar apoi în joacă cînd se avîntă, de tot în jurul său uită. Copiilor așa de tare le plăcu, încît îl rugară să mai vie și mîine pîn-la moară.
Zilele treceau, copiii cu căpcăunul se jucau, iar la vrăjitor nici o atenție nu-i acordau. Cînd văzu vrăjitorul așa fapt, rău pe căpcăun se mînie și găndi ce ar putea să facă, ca de el să scape. Noaptea, cînd toți dormeau, el în căpcăun se preschimbă și fură cîțiva copii, ducîndu-i în partea întunecată a lunii. Acolo, într-un hambar lîngă casa căpcăunului îi ascunse, iar apoi cu grabă se întoarse, se preschimbă în chipul său și începu să facă zarvă, strigînd, chipurile a văzut pe căpcăun cu copiii fugind. Oamenii, somnoroși, s-au sculat, repede s-au îmbrăcat și pe lună au urcat. Spre casa căpcăunului s-au îndreptat, iar acolo în hambar au găsit copii plîngînd. Supărați rău, asupra căpcăunului s-au aruncat, cu frînghii strîns l-au legat, într-o grotă adîncă l-au aruncat și acolo l-au lăsat pînă-i vor face judecata. Vrăjitorul deveni erou, se juca cu copiii din nou, furîndu-le zîmbetele iar, bucurîndu-se că de căpcăun a scăpat.
Dintre toți copiii, o soră și un frate, avînd cam anișori vreo șapte, nu au dorit să creadă că căpcăunul putea să facă așa fapte. Așa că au hotărît ei să meargă la acea grotă, unde întemnițat căpcăunul își plîngea soarta. Cînd au ajuns, au stat cu el la sfat, gîndindu-se cum ar putea fi salvat. Căpcăunul, speriat, tot bocea neîncetat, spunînd că el dormea în pat, cînd toate s-au întîmplat. Fetita, puțin mai isteață, s-a dat cu părerea că vrăjitorul putea s-o facă.
- Poate, poate, cine știe? îngîna căpcăunul, neîncetînd să plîngă, dar și dacă e așa, cum ?
- Hai să întrebăm o zînă, poate ea o să ne-ndrume, și copii au fugit cît mai repede pe pamînt. În scurt timp, au găsit o zînă și au început să i se plîngă, că nu știu cum e de făcut, pe vrăjitor de descusut, ca să-și recunoască fapta, salvîndu-i căpcăunului viața. Zîna a stat, s-a gîndit și pînă la urmă a vorbit:
- Auzit-am de la un zmeu, care zboară încolo-încoace mereu, ducînd poșta pe la oameni, că-ntr-o pădure îndepartată, unde picior de om nu calcă, trăiește o ursitoare, prima dintre vrăjitoare. Hai să mergem pîn-la zmeu, chiar de este nătărău, are o inimă bună, să vedem ce o să spună.
Zis și făcut, peste un timp, la poarta zmeului au poposit, balaurul, în pijama, prin ogradă gospodărea.
- Bună, zmeule, ce faci? Am venit să ne dai un sfat, și-ntr-o clipă i-au povestit căpcăunul ce-a pățit.
Zmeul, tare nemulțumit, așezîndu-se pe coadă, a vorbit:
- Eu îl știu încă de mic, cu toate că e un voinic, se teme și de umbra sa, de aceea și-n partea întunecată a lunii trăia. De mă așteptați un pic, îmi iau aripile de la uscat, căci ieri seara le-am spălat și zburăm la o ursitoare, prima dintre vrăjitoare, să cerem de la ea un sfat, știu că pe mulți i-a ajutat. Dar cu toții nu putem zbura, doar pe pici îi voi lua.
Uite așa au și făcut, zîna le-a urat “Vînt bun” și a plecat în treaba sa. Iar copiii, bucuroși că vor zbura printre nori, au încălecat în șa și au pornit spre ursitoare, prima dintre vrăjitoare. Drumu-i lung, de mergi pe jos, dar cu aripi, cum nici nu a fost, într-o clipă, ca în joc, hop și ai ajuns pe loc. Ursitoarea, într-un ceaun, din mere făcea magiun, de iarnă se pregătea, căci vara pe sfîrșite era.
- Bună ziua, ursitoare, copiii i se-nchinară, am venit cu-o rugăminte, să ne ajuți de e cu putință. Uite așa și uite așa, copiii îi povesteau, poate ne scapi de belea.
- Ce să vă spun, ar fi o ieșire, ursitoarea le zîmbi, fost-a pe lume cîndva o fată, care-i mințea pe toți și-n toate. Într-o zi, ea pe cărare se ducea la șapte izvoare, după apa de băut căci în sat n-aveau nici un puț. Și uite așa cum ea mergea, la o răscruce întîlni o vrăjitoare ce călătorea prin lumea mare. Vrăjitoarea o întrebă:
- Bună ziua, fată dragă, de nu te superi, cum te cheamă?
- Ileana, o mințise fata.
- Spune Ilenuța mie, căci tu probabil știi mai bine, în dreapta sau în stînga s-o iau ca să ajung la al tău sat.
- În stînga, o mințise fata, învîrtind în mîna găleata.
Vrăjitoarea o crezu și porni în drumul său, dar să vezi unde-a ajuns, într-o mlaștină cu stuh. Tare ea s-a supărat, mîinile le-a ridicat și cînd a batut din palme, fetița ce o mințise întru-n copac s-a preschimbat. Deci așa a fost să fie, de atunci la sapte izvoare un pom tot murmură a iertare, iar pe frunzele sale se preling lacrimi amare. Uite, dacă cineva va sorbi din lacrima sa, nu va mai putea minți cît pe lume va trăi, deci, dacă-i dați să guste vrăjitorului, va spune doar adevarul.
- De fetiță mi-este jale, chiar nu poate fi salvată? întrebă rușinos băiatul.
- Poate, dacă cineva cu o inimă curată, ar îngriji de ea o zi întreagă, rupîndu-i apoi ramurile uscate.
- Oare am inima curată? întrebă băiatul îndată.
- De dorești, putem afla, o să te pun la trei încercări, dar răspunde-mi la o întrebare: tu ai mințit cîndva?
Băiețelul, cu ochii în pămînt răspunse:
- Probabil, da.
- Uite, această întrebare a fost și prima încercare, pentru că ai răspuns correct, ține o bombonică, vrei?
- Da, băiețelul o luă, în gură să o pună dori, dar apoi brusc se opri și o întinse surioarei, tine, că eu, să știi, nu vreau, dulciurile nu-mi mai plac.
Ursitoarea îl mîngîie pe cap:
- Bravo, corect ai procedat, ai trecut și de a doua încercare, pentru tine bomboana avea să fie amară. Bine că te-ai împărțit și ai demonstrat că nu ești zgîrcit. Înainte de a te pune la a treia încercare, adă-mi, te rog, din casă o cană cu apă, că mă simt ca o floare uscată.
Băiatul, bucuros, repede fugi în casă, cînd colo, lîngă găleată, observă o jucărie mică, un soldățel cît o palmă. Dori să-l ia pentru o clipă, dar se opri, gîndind că nu e bine să pui mîna pe lucruri străine. Umplu cana cu apă și se întoarse la ursitoare, care afară îl astepta. Ursitoarea luă cana, sorbi din ea și zîmbi iară:
- Să știi că ai trecut și a treia încercare, ai o inimă curată, vei putea salva fata.
Bucuroși nevoie mare, copiii urcară la zmeu pe spinare, își luară rămas-bun de la vrăjitoare și zburară la cele șapte izvoare. Acolo cînd au ajuns, au găsit copacul care plînge, au strîns într-o sticluță din lacrimile sale, iar apoi băiatul, după ce a îngrijit copacul, a început să rupă din crengile uscate. Cînd ultima creangă o rupse, pomul în om se prefăcu și fata mincinoasă iar la lumina soarelui apăru. Apoi toți trei s-au urcat iarăși pe zmeu, că tare se mai grăbeau și ca gîndul au zburat la vrăjitorul ce în timpul acela cu copii se juca. Peste puțin timp, printr-o glumă, printr-o șagă l-au servit pe vrăjitor cu puțină apă cu lacrimi amestecată, ce te fac să nu minți niciodată. Vrăjitorul a băut, iar peste trei zile, la a căpcăunului judecată, și-a recunoscut fapta. A povestit cum copiii i-a furat și vina pe căpcăun a dat, cum seara de zîmbete pe copii orfani îi lăsa. Lumea cînd a auzit, tare rău s-a necăjit, pe căpcăun l-au dezlegat și, pentru prima oară, el s-a-nfuriat. Pe vrăjitor de un braț l-a apucat și pe lună l-a aruncat. Apoi, cu mîinile de lună s-a rezemat și din toată forța a împins-o, ca vrăjitorul mai mult nicicînd de pe lună să nu mai coboare pe pămînt. Uite așa s-a întîmplat că luna de pămînt s-a îndepărtat. Ce a urmat apoi? Fratele și sora au devenit eroi, iar băiatul cu inima curată, după ce a crescut, s-a însurat cu acea fată, care cîndva mințea o lume întreagă. Am fost și eu la nunta lor, zînele cîntau în cor, balaurii înaripați primblau copii peste brazi, eu cu căpcăunul la vorbă stăteam și la lună cu jale priveam, gîndindu-mă: ”Păcat că e așa de departe, făceam o plimbare pe ea în noapte”.




4 Comentarii

  • de DumitruFliurta

    Frumoasă poveste. Ce bine ar i


  • Avatar of scriptorde scriptor

    Păcat că e așa de departe, făceam o plimbare pe ea în noapte”.


  • Avatar of Daria87de Daria87

    Îmi place povestea!! Şi o melodie am pentru ea. Arinuţa va dormi bine după aşa poveşti :)


  • Avatar of AL05de AL05

    O poveste captivantă, bogată în imagini. M-a amuzat dialogul dintre Ilenuța și vrăjitoare, tuturor copiilor le place astfel să glumească:).Îmi place!


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!