Pasărea nepasăre

de Sa-Tok în Poezii Diverse 3 comentarii

Era deja pe înserat, eu aprindeam focul în sobă, suflând în jăraticul neînchegat, ce fumega a lună nouă. Toamna târzie șuiera, cântând la streșinile triste, dorind să-mi spuie că doar ea îmi cunoștea gândurile smintite. Odaia se umplu cu ceață, încercam să scot vânt din ștergar, sperînd că el o să-i facă față, dar totul era în zadar. Într-un minut de slăbiciune, am aruncat cu o vrajă în vreascuri și fumul, ca printr-o minune a început să-și taie pasul. Ușa mâhnită scârțâi alene, nu a fost unsă de un car de ani și am văzut printre gene cum intră o doamnă, lăsându-mă fără de grai. Frumoasă? Puțin spus, malefică, în ochi un univers necercetat, mișcările corpului ca ale unei vipere, line și în același timp gata de atac. Pășea încrezut, hipnotizându-mi liniștea, zâmbind doar cu privirea jucăuș, se simțea acasă, nu în vizită, fără să-ntrebe luă loc pe al meu culcuș. Cătam pierdut să-ncep o vorbă, dar mi se opreau cuvintele în gât, era nevoie să-i spun ceva, să rup tăcerea, altfel avea să creadă că-s timid. -Un ceai, o cafea, banal sunase și eu mai mult m-am fâstâcit, gândind: „ La urma urmei, mi-e străină, cu străinii e mai ușor de vorbit”. –Eu vă cunosc, căci nu-mi aduc aminte, să vă fi întâlnit în drumul meu? –Stai calm și necunoscuta se-ntinse, făcându-se comodă pe patul de lemn. Apoi, asemeni unei mâțe, se ghemui cu o grație ce doar pisicile o au, îi urmăream mișcările feline, întrebându-mă : oare de ce a venit, ce vrea? Brusc, mi-am dat seama că a trecut de vraja ce locuința mi-o apăra, am întins capul către ușă și am auzit cum necunoscuta râdea.
Cu cotul în pernă, cu capul în palmă, mă cerceta: - De te-ai vedea și ce față albă! Ți-e rău? Ți-aș da puțină apă , însă, totuși, e casa ta. Furia mă umplu și palma, transpirând, se prefăcu în pumn, dar creierul a bătut alarma, amintindu-mi că în fața mea e o doamnă și nu oricare, o doamnă care poate să mă facă scrum. Ea îmi zâmbi, aruncînd cu un sărut în mine: - Acum, când știi cine e în fața ta, e mai bine. Tu stai pe pace, nu am venit să-ți iau suflarea, din contră, am venit după ajutor, am o întrebare, dar pînă atunci mai aruncă lemne în foc, aș bea un ceai, apoi o să te descos. Râdea, dar simțeam că e un râs isteric, mă frămîntam, oare ce ar putea să o sperie. Întrun târziu, cu o cană în mână, într-un fotoliu ce din greu suspină, ascunzânduși tălpile sub fund, îmi povestea că timpul e crud. Îmi vorbea de toate, schimbînd temele spontan, iar eu tăceam și o ascultam, cu o peniță desenam pe o foaie, orice ar fi, așa, de ploaie. – Voi oamenii nu prețuiți ceea ce v-a fost dat de cei care v-au zidit, vă purtați așa de parcă veșnic ați trăi, uitând că mâine dimineață puteți nu a vă trezi. Cu toate că frumusețea vieții voastre e în moarte... Și eu am înțeles de ce a venit, o durea soarta sa. –Deci îți dorești să mori, nu e cu putință. –De ce?... –Pentru că ești născută din neființă. Chaosul ordine a adus în lumea aceasta, nimeni nu poate și nu are dreptul a o schimba, basta. – Tu ai privit vreodată-n ochi, un om ce moare, când frigul îi pătrunde-n corp, luându-i suflarea? Știi câți în clipa aceasta lin se sting, câți suferă înjurând? Știi? Eu aud toate blestemele aruncate-n mine, de parcă nu aș fi la fel ca ei, nu aș avea sânge în vine. Da, tu mă judeci, dar pune-te în locul meu, aș vedea atunci cum ar cânta eul tău. –Fără de tine ordinea nu e ordine. –Tu ce pictezi acolo? –O pasăre. Zîmbi șiret, privindu-mă cu dispreț, sări și asupra foii se aplecă lent . Și ochii mei fără să vrea văzură sânii ce cămașa îi ascundeau. – Mă seduci? – Ba nu, din contră, e o joacă, dar aș putea să fiu a ta pentru o noapte, sau ți-aș putea-o dărui pe ea, cea care e în gîndul tău de catifea. Și am văzut cum fața i se schimbă, îmbrăcând chipul persoanei ce mi s-a înfipt în inimă. Penița pentru o clipă mi se oprise. – Nu, e deja a mea, chiar dacă numai în vise. –Să știi că-n clipa aceasta moare un prunc, iar părul mamei sale într-un minut a devenit cărunt. Va fi pe conștiința ta. Și nu mai picta, începînd să strige, îmi smulse foaia grea. Fața ei bătrînă deveni, dând la iveală miile de secole ce le-a trăit. – Ce-i pasărea aceasta? – O pasăre nepasăre, de fapt răspunsul care atât te apasă. Dar fără de o vrajă nu te va ajuta, mă iartă moarte... ții în mînă moartea ta. – O pasăre nepasăre, ce ar mai fi și asta? –Un cuc, doar el viaţa ţi-o poate curma.



3 Comentarii

  • de valena

    m-a fascinat pivestea.... uimitor! eşti bravo!


  • Avatar of anothermede anotherme

    Mi-e somn si frig si cât de lungã-i noaptea peste pãmântul împânzit de cruci si mã omoarã-ncet singurãtatea si oamenii se tot preschimbã-n cuci. Nepasãre cu ochi de nepãsare, dă-mi adãpostul unei nopti, atât cât sã adorm si eu, ca si oricare, în pacea unui cuib de împrumut.


  • Avatar of miuostaciude miuostaciu

    FASCINANT!


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!