Încă o iarnă a pășit în viața mea,
O iarnă rece, palidă și grea.
Eu o admir stînd pe un cîmp întins,
Pe acest cîmp copilăria mea s-a stins.
Acum te văd eu, iarnă, diferit,
Văd al tău ger: speranța mi-a oprit,
Și-un dor amar al tău vînt mi-a adus,
Și pîn în suflet frigul mi-a pătruns.
Eu pot să plîng și nimeni să nu vadă,
Pot să iubesc și nimeni n-o să creadă
Așa-i, astă iarnă nu se iubește,
De-acum ea doar durere ne stîrnește.
Astă iarnă plîng cei ce au fost răniți demult
Astă iarnă mi-e dor de cel cărui nu-i este,
Eu stau pe acest cîmp și doar privesc
Cum iarna e coșmar și nu poveste.
Numai melancolie, iarnă, mi-ai adus
Chiar de-am iubit cîndva ploaia de fulgi
Și chiar de am iubit nea albă și curată
Știu nu va fi deacum ca altă dată.
Rîsul și visul tu mi le-ai oprit
Tu ai venit, sufletul mi l-ai rupt
Și-așa va fi în fiecare an
Ești mai puernică și eu nu pot să lupt.
O iarnă rece, palidă și grea
Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!
1 Comentarii
plânsul înfrumuseţează ochii, dar e şi duşmanul lor, dacă facem abuz de el. am parafrazat spusele lui Eminescu, pentru că nu ţin minte cum sună versul lui din Călin, doar sensul mi-a rămas în memorie...doar îl crezi pe domnul Eminescu? dar iată ce scrie el:
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint
Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?...