Iarba fiarelor

de Sa-Tok în Poezii de Grădiniţă 1 comentarii

Trăia odată, la o margine de pădure, o vulpe. Era o vulpe vicleană, așa cum sunt toate vulpile. În fiecare noapte, vulpea avea obiceiul să treacă prin poiețile din satul de lângă pădure și să se înfrupte cu vreo găinușă sau rață și habar de grijă nu avea. Dar de la o vreme, oamenii au înțeles unde dispar păsările lor și au pus lacăte grele la fiecare poiată. Clar lucru, vulpea nu putea să deschidă portițele încuiate și rămânea noapte de noapte fără mâncare, căci în afară de a fura, nu știa să facă nimic. Uite că vulpea noastră nu mâncase de trei zile și era atât de flămândă încât i se lipise stomacul de spate. De trei zile tot dădea ea târcoale pe la gospodăria unui om ce avea un coteț cu rațe. Dorea să șterpelească măcar una, însă pe portiță atârna un lacăt mare cât o copită de vacă. Mult s-a gândit vulpea cum să treacă de lacăt pentru a pune laba pe o rață. Cum stătea ea așa, observă o aricioaică şi puiul ei. Aricii se întorceau la vizuina lor, ducând în spate mere și ciuperci. Vulpea, cum îi zări, prinse un gând cum să deschidă lacătul de la coteț. Se ascunse iute după un copac, lăsând aricii să treacă fără a o observa. Apoi, tiptil-tiptil, se apropie din spate, se repezi asupra puiului de arici, îl înșfăcă și fugi cu el cât mai departe. Avea vulpea o vizuină la rădăcina unui copac și acolo îl ascunse pe puiul de arici, încuind ușa vizuinii cu un lacăt din alea de care puneau oamenii la poieți. După care se ascunse într-un tufiș din apropiere, așteptând să vie aricioaica. Puiul de arici începu să plângă. Știa vulpea că plânsul puiului o va chema pe mama-aricioaică. Și ce mai știa e că aricioaica are cu ea mereu o plantă numită “iarba fiarelor” de la atingerea căreia, orice lacăt, orice zăvor de fier se deschidea de la sine. După gând și faptă. Nu trecu mult timp că apare și mama-aricioaică aducând iarba fiarelor în dinți. Atinge lacătul și deschide repede ușa vizuinii, scăpând în grabă iarba fiarelor din gură, dar nu observă nimic de bucurie că și-a văzut odorașul viu și nevătămat. Vulpea, cât ai zice pește, sare din ascunziș, pune mâna pe planta fermecată și o rupe din loc, cât se poate de repede, la cotețul din sat, după rațe. Abia atunci pricepu mama-aricioaică de ce vulpea i-a furat puiul. Supărată nevoie mare de fapta vulpii, duce în grabă puiul de arici acasă, închizând ușa cu mai multe zăvoare. Apoi, pornește spre gospodăria omului, știind că vulpea dă târcoale ocolului. Într-un vârf de deal, la marginea cărării ce ducea de la casa omului spre pădure, aricioaica se ascunde, așteptând să treacă roșcata. Vulpea, cu trei rațe-n spate și cu iarba fiarelor într-o mână, alerga la deal de rupea pământul. Aricioaica, făcându-se ghem, așteptă să ajungă vulpea în drept cu ea și se aruncă sub picioarele ei. Vulpea, grăbită, nu observă nimic și călcă drept în ghemul de ace apărut ca din senin pe cărare. De durere, scăpă și rațele, și iarba fiarelor. Moțatele, care erau domesticite și până atunci nu zburaseră niciodată, de bucurie că au scăpat din laba vulpii, își luară zborul către gospodăria omului, iar aricioaica, în dinți cu iarba fiarelor, se făcu din nou ghem și se rostogoli la vale spre vizuina unde o aștepta puiul-aricel. Astfel au scăpat de vulpea cea șireată și aricelul, și mama-aricioaică, și rațele-moțatele.



1 Comentarii

  • de cutler

    Frumoasă poveste şi plină de învăţăminte, deşi nu este poezie î-şi merită locu aici.
    cu stimă !
    Cutler


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!