Depresie

de Darida în Poezii Diverse 0 comentarii

Mi-s roși creeri și prin vine curge-un sânge-nebunit
E țărîna care geme, pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu- amăgire doru-ntreg într -un cuvînt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Și de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Și de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța, umbre, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa mângâierii o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Și în iarna care vine și în toamna care trece
Nu încălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă apasă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Și am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar sa plămădit -

Au s-o caute, au s-o scurme, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vînt ce frunza o petrece
Și a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!