Lacrima unei soții


Ți-o jur, că nu mă superi, cu vorbe de ocară
Și nici cînd palme grele, eu pot să îți ofer,
Nu am în suflet stropul, din vița cea amară,
Căci am uitat demult la tine să mai sper.

Avusei câte vise și cât erai de viu,
Acum ți-e glasul simplu și nici nu prea vorbești
Și miezul bun din tine l-ai pus într -un sicriu
Și-i țintuit, prea bine, de legile- omenești.

Te uiți la știri și filme cu monștri, sau război,
Și toate faci la ora, ca-ntrun jurnal precis,
Din care ruptă -i fila, cu orele în doi,
Dar nu uita amorul - că nu se vrea - ucis!

Amanți să-mi fac, o mie, că nici n-ai observa -
Atît îți sunt de dragă, atît mă cercetezi.
Ca coaja de lămâie, e astăzi, gura ta
Pe care, ca ștampila, pe buze mi-o așezi.

Am obosit de tine și ani am parca-o mie
Și-i port, ca o povară, și grea mi-i existența.
Decât să am, în casă, bolnavă armonie,
Mai bine m-ai scuti să îți admir – prezența !

Te văd, ca pe o umbră, pășind prin fața mea
Și nu mai ai lucire, și nu mai ai mister;
Atâta sărăcie, eu văd, pe fața ta
Și am uitat, demult, la tine cum să sper.



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!