Muzica

Avatar of suride suri în Poezii Dedicate 2 comentarii

Au început să se întâmple minunile! Şşşş. Să nu afle ceilalţi. Minunile de azi sunt lucrurile obişnuite de ieri. Mulţi nu le văd şi nu le aud. Mulţi dintre acei care le văd şi le aud, nu le recunosc.
Ieri am dat de un înger cântând la saxofon în faţa unui centru comercial din inima oraşului. Lume era multă oricum. Au dat cu toţii năvală în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu ocazia zilei vinului. Publicul pestriţ se îmbulzea mai ales la mirosul seducător de frigărui, ademenind toate vârstele, sexele şi orientările politice. La fel de solicitate erau vinurile şi alte băuturi tari sau spumoase care puteau fi procurate chiar aici, direct de la producător. În parc găseai tot felul de curiozităţi artizanale, pe alocuri bubuia muzica.
Dar să revin la minune. Tânărul blond era îmbrăcat foarte simplu, ca un lucrător în zi de odihnă: bluji purtaţi, cămaşă şi vestă de culori şterse, iar în mâini saxofonul care nu lucea cum îl vedem pe ecrane, monitoare sau pe scenă. Nimic în aspectul său nu era deosebit, nici măcar instrumentul muzical n-ar fi atras atenţia cuiva.
Veneam de la staţia din vale şi am auzit sunetele unei muzici subţiri prin zgomotul, amplificat de sărbătoare, al oraşului. M-am bucurat că cineva avusese inspiraţia să includă înregistrarea unei piese de calitate. Ajungând la intrarea în magazin, unde mă întâlnesc de obicei cu o prietenă, mi s-a descoperit sursa melodiei, care deja îmi pătrunsese în suflet.
Îngerul stătea singur în mijlocul mulţimii şi scotea din saxofon acele sunete un pic triste, neasemuit de pure, viguroase şi răscolitoare. Era un tânăr, sigur nu avea aripi. Muzica şi felul lui de a i se dărui şi de a o dărui erau aripile lui. La un moment dat, s-a oprit şi a scos o frunză din pâlnia saxofonului, nu se ştie cum nimerită acolo. Am uitat de maşinile obraznice, a dispărut vuietul şi forfota citadină. Trecătorii îşi croiau cărare între muzicianul stradal şi noi, publicul lui. Mă surprindea că se poate trece aşa neatent pe lângă o minune. Totuşi cutia de la picioarele lui se umplea încetişor cu banii lăsaţi generos şi de acei care mergeau înainte, aparent surzi la tânguirea instrumentului. Îmi era ruşine de lacrimile care-mi urcau din piept spre ochi. Nimeni nu plângea, iar mie inima mi se umpluse cu vârf. De odată, o femeie scundă, bondoacă şi cu aspect de târgoveaţă îmbrobodită neglijent se apropie de tânărul care tocmai improviza virtuos variaţia unei melodii cunoscute. El îi conferise un nou suflu, o tentă de prospeţime şi strălucire. Baba ţinea în mână o bancnotă de zece lei şi i-o tot băga în faţă muzicantului, apoi arăta cu gestul spre cutia lui cu banii donaţi. Din câte am putut înţelege, cerea să-şi schimbe cei zece lei pe alţii mărunţi, sau naiba ştie ce mai vroia! Tânărul nu s-a abătut nicio clipă de la linia melodică, instrumentul nu a tremurat defel în mâinile lui, de parcă nimic nu l-ar fi tulburat.
A mai insistat băboiul, însă văzând că nu-i reuşeşte, s-a lăsat condusă laoparte de un domn.
Sigur, nu-i vine la socoteală dracului să dăruie cineva dezinteresat şi cu uitare de sine frumuseţea unor oameni care sunt privaţi, sau se privează ei înşişi, de ea în goana cotidiană după scopuri şi bunuri practice. Nu-i convine dracului să ni se amintească despre sferele pure şi înalte îtr-un mod inedit şi surprinzător.
Dar minunea anume deaceea e minune, nu poate fi ştirbită. Fiecare putem să o cultivăm în viaţa noastră, sau măcar să încercăm aceasta cu bunăvoinţă.



2 Comentarii

  • Avatar of Larysade Larysa

    Sunt de acord că putem cultiva unele minuni...
    Mi-a plăcut povestea cu a ei morală...felicitări pentru un stil de expunere mai aparte !


  • Avatar of suride suri

    Multumesc Larysa


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!