Nimicul


Aripile-mi gândirii stele poartă.
A vântului tainică șoaptă,
Poartă misterele ascunse în umana gândire.

Aripile-mi catifelate,
Pe-a gândirii șoaptă,
Mă poartă.

A lumii mari mistere
Aș vrea să le dezleg,
Dar încercările mele
S-au dovedit un eșec.
A vieții șoapte sfinte aș vrea să le ascult,
Dar ea-mi vorbește-n ghicitori si in ceață m-a pus.

Cu lacrimile mele,
Mereu îmi plouă,
Zi și noapte.
A ceasului taine le-am ascultat: tic tac,
Nimic nu fac,
Nimic n-am făcut.

O viață întreagă m-am pierdut
În a vieții furtuni tragice.
Florile nimicului le-am cules,
Și cu asta m-am ales:
Nimic.

Dar nimicul nu e nimic,
În sine acesta este ceva.
Ceva ce este atât ceva cât și nimic.
Acest nimic este totul.
Căci necunoscut mi-e nimicul,
Și necunoscut e infinitul.
Deci ceea ce am,
E ceea ce nu cunosc
Si ceea ce nu cunosc,
Este ceea ce am.
Deci pot să spun mândră,
Ca din viața asta m-am ales cu:
Nimicul.
Nimic este cuvântul, deci nu e doar nimic.
Nimic cuprinde totul si cuprinde nimicul.
Puteți să-mi dați avere,
Dar tot mai mare îmi este dragul,
Sa spun ca tot ce am,
Si tot ce am avut,
A fost infinitul:
Nimicul.




0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!