Univers

 
 

Privește-mi ochii, spune-mi ce vezi!
Vezi universul, vezi tainele-i obscene?
Nemărginite oceane sau poate stele,
În apele-i curate oglindite?
Privește-le, sunt gânduri,
Sunt gândurile mele,
Citește-le, te vezi pe tine-n ele?
Nu, nu-mi răspunde,
Și eu văd stele-n ochii tăi,
Văd cum se mișcă, cum explodează și... se pierd –
În taine necitite, în cuvinte nerostite.
Văd mâna ta cum trece peste apa liniștită,
Lumina stelelor se pierde-atunci în valuri,
Rămân doar nebuloase, întuneric...
Dar valurile au pierit,
Iar praful gândurilor tale necitite,
Se strânge-n mii de stele diferite,
Și iar le pot vedea, le pot citi.
În constelația cea nou-născută,
Lumina orbitoare, ivită-n centrul său,
Croiește patima, obsesia mea cruntă –
Un zâmbet diabolic, rupt de pe chipul tău.
Lumina reflectată de ochii tăi adânci,
Pătrunde-n oceanul meu nemărginit,
Se-așează lin pe-oglinda-i liniștită,
Și se transformă-n mii de stele mici.
Acum am înțeles –
Sursa gândirii și-a existenței mele mediocre,
Ești tu, sunt ochii tăi căprui,
Nu te opri din a-i privi pe-ai mei –
Nicio trăire mai plăcută nu-i...

 
 
 
 
 

0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!