Negru

 
 

"Pășesc spre inima pădurii,
prin foșnetul nocturn, tomnatic,
pierzând din ochi orice sclipire, orice fascicul de lumină,
pășesc, până când umbra-mi se dizolvă în sihla-obscură, mută, neagră.
Mă-ndrept spre beznă, spre taina infernală a tăcerii,
pe drumuri uitate de Hemera, pe urmele iluziilor ubicue,
prin ceața nopții, prin spectrul amuziei aprige,
cruțat de groază, de durere,
nu mai văd noaptea, nu mai văd bezna,
văd doar Negru."
- O, demon vid, cârmuitor a negurii deșarte,
dă-mi pelerina culorii tale oarbe, vinde-mi enigma larmei tale mute,
dă-mi chin, dă-mi stingere, dă-mi moarte,
să pot renaște în niciunde!
Dă-mi aripi nesfărșite, dă-mi zbor nemărginit,
să pot cuprinde orice azur ivit pe boltă,
să rătăcesc prin cugetul sinistru a unui visător pierdut,
pierdut în ochi de damă arogantă,
pierdut în farmecul ei fin și crud!
Dă-mi abisul etern de fantezie infinită,
să pot culege-n el a nopții vise, miriade,
dă-mi vocea ta, suavă și neauzită
s-o pot trimite prin ecou, în noapte!
Și-atunci-necate în tăcere vor fi stelele și-a lor lumină,
iar bezna țărmul lumii va atinge,
fantasme vor cutreera tenebra zare,
orașe-ntregi scâneiele-și vor stinge.
Voi deveni omniprezent,
în umbră, în mister și în neștire,
voi păstra susurul întunecat și elocvent,
în clipe mici cu gust de nemurire.
- De ce-ai venit aici,
când inima-ți deseană doar chipul ei în conștiință?
Vezi Negru?
E pentru că ai cunoscut a sa ființă.
Ești tu, pierdutul visător,
de ce-ai venit atunci?
Ce vrei să îmi mai ceri?
Când știi deja ce-i chin și umilință?
Schițează-ți aripi din umbra ei himerică
și împlinește-ți zborul în ochii săi adânci,
culege-ți visele în șoapta sa discretă,
mori și renaște în misterele-i drăcești.
Îmbracă-i haina și dizolvă-te -
în noapte, în univers și în neștire,
nu vei simți atunci eternitatea,
nici bolta să cuprinzi nu vei putea,
dar vei gusta din clipele acelea,
Acele clipe, cu gust de nemurire.
- Deci tu ai fost fantasma,
a cărei umbră-n noapte am zărit,
cerințele rămân aproape aceleași -
vreau să zburăm acum în doi spre asfințit.
Vreau să culegem notele tăcerii,
să le păstrez în coardele-mi vocale,
îți voi ceda până și moartea,
doar lasă-mă să-ți fiu însoțitor!
Vreau să fim noi vedeniile din neagra zare,
să ne privim etern din ale lumii margini,
să-ascund fantoma viselor cromatice,
în absiul de taine ce-n umbra ta dispare.
- Închide ochii...
"Simt cum durerea iar trupul mi-l curpinde,
mă las momit de iadul sumbru, dulce,
simt gustul patimii și a torturii,
văd cum al ei negru prin vene mi se scurge.
A încetat apoi trăirea, am murit,
doar Negru din privire nu m-a părăsit,
sunt peste tot acum, chiar și nicunde,
exist, dar nu trăiesc... sunt infinit!
Acum prin zarea-ntunecată,
se scurg două himere, două stafii,
două iluzii, două nuanțe a aceleiași culorii -
Negru."

 
 
 
 
 

2 Comentarii

  • O creaţie pe gustul meu
    Felicitări !

     
  • Mă bucur, mulțumesc.

     

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!