Iepuraşii fără tichete

 
 

Iepurii
- Nu mai am tichete, - mormăi taxatorul în doi peri, încât m-am întors și l-am întrebat ce-a spus.
Achitasem regulamentar leii pentru călătoria cu troleibuzul și așteptam să primesc în schimb cuvenitul și indispensabilul tichet. Personajul, îmbrăcat în general ca oricare alt taxator, insufla, totuși, o vagă neîncredere. Poate cauza erau bobițele de sudoare uleioasă răsfirate pe fața-i smeadă, cu un nedefinit fler oriental, ochii vinovați, sau tubeteika brodată, de uzbec sau tajic.
- S-au sfârșit tichetele. Am avut două mii... și cinci sute, și iată s-au dus ca apa, - îngână el. Explicațiile suplimentare oferite cu o notă conspirativă în voce nu au darul de a mă convinge.
Îl fixez pe tânărul de vizavi care-și îndreaptă imediat atenția spre geam. Ceilalți au un aer plictisit, de parcă nu s-ar întâmpla nimic extraordinar în această amiază ordinară, în mijlocul de transport orășenesc destul de aglomerat. Mă încearcă o suspiciune că eu aș fi unica ființă privată de tichet pe aici. Totuși, îl întreb pe tânăr, nici dvs nu aveți tichet?
Ochii lui exprimă îngrijorare și nehotărâre, în timp ce îi surâdeam încurajator, gândindu-mă că o fi alolingv, dintre cetățenii care nu înțeleg româna, sau sunt prea mândri să arate c-o știu, sau prea din cale-afară de timizi. Îmi schiță o umbră de zâmbet imprecis, forțat, deschise gura, dar se răzgândi, se supără, și continuă să tacă imbufnat, ceea ce îmi alimentează bănuielile difuze. Persoana de lângă mine nici nu clipește. E lipită de geam, absorbită să contemple peisajul Chișinăului, deși nu prea ai ce vedea acolo, decât niște clădiri și mașini, dar mă rog, fiecare cu gusturile lui.
Mă sucesc spre dreapta și abia apuc să întreb, că femeia așezată de partea cealaltă îmi și confirmă jovial că nici ea nu are tichet. Uf! Ce ușurare. Are vocea plină și zemoasă ca o hrincă de pepene galben.
- Nici unul nu avem tichete, - râse școlărește bărbatul întinerit din fața ei și ceilalți se înviorează, umplând salonul cu rumoare agreabilă.
Taxatorul răsuflă teatral, bălmăjind aceleași scuze nădușite. Ce întâmplare, e plin troleibuzul cu pasageri fără tichete!
- Adică toți suntem iepurași?, - mă răzbi, în sfârșit, clipoceala situației.
Da, da, susțin cu voioșie prietenii mei de câteva minute, iar taxatorul oftează și el bucuros că toată lumea-i mulțumită.
- Și dacă vine controlorul?
Tajicul strânge nepăsător din umeri și face-o mutră visătoare, de parcă aceasta nu-l privește. N-are el treabă cu controlorii. Fiecare cu atrbuțiile sale de serviciu.
- O să plătiți dumneavoastră toate amenzile pentru noi?, - ne hlizim solidar, zădărându-l, cuprinși de-o neașteptată veselie în pielea de iepuri fără tichete. Glumele zboară moale prin aer și-l luminează. Cine-a zis că oamenii nu pot fi frumoși ca rupți din soare.
Tânărul din fața mea s-a ridicat să iasă grăbit. N-a scos un cuvânt, și nu știu dacă a înțeles ce anume stârnise tuturor buna dispoziție. Poate chiar el era controlorul deghizat în pasager și s-a întristat că n-are ce ne face, sau poate ajunse la stația lui, sau poate s-a simțit incomod că trăiește în Moldova și încă n-a apucat să învețe nici trei cuvinte-n română. Da-a-a, jale mare să fii străin toată viața.

 
 
 
 
 

2 Comentarii

  • Sau poate... Era minunat dacă era cel deghizat... Dar; de fapt; era unul dintre cei mulți ”șmecheri” de azi... Ei au doar simțul ”stației”

     
  • Păi dacă era dintre şmecheri, tocmai primise "o pălmuţă", iar dacă nu, a ieşit omu că se plictisea

     

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!