Inspirație

 
 



Vrei să mă crezi,
când, obosit, nu-mi mai doresc nimica,
iar tu vii lângă mine de prin paradis,
brusc,
toate -n jur devin mici ca furnica,
eu- de mărimea versului nescris.

Am încercat să fug-
să fac ceva ”ca lumea”,
să dau familiei buget fără-mprumut;
Da-n luna asta,
de o samă, de când lumea,
cei ca și mine,
ție îți plătesc tribut.

Unii plătesc dorinței de mărire,
alții- plăcerii mute de-a crea
în seri lungite,
ce sfârșesc în mâine,
când cade pixul la plecarea ta.

Mai sânt de-acei,
ce doar scriind se-aud pe sine
și încă mai puțini-cu-adevărat chemați;
La sobă mică te-ncălzești,
plăcut îți e și bine,
chiar de-i infimă față de un soare-nalt.


Ades nu mai sânt sigur cine sânt eu,
când ești cu mine, restul stau aparte;
Mă tem să cred,
când mă iubește Dumnezeu-
cred,
sânt eu dintr-acei și dintr-acei...
Sânt ca la carte.

 
 
 
 
 

6 Comentarii

  • E sigur că Dumnezeu iubește pe cel ce crează frumosul în vers...

     
  • iar tu vii lângă mine de prin paradis, super
    asa e cu iubirea!

     
  • de tot ce e frumos

     
  • Larisa, probabil așa e. Am vrut de fapt să expluarez interacțiunea noastră cu procesul creației și când ar trebui să fim satisfăcuți de ceia ce facem și cum ne apreciem. Mulțumesc de comentariu.
    Artemida, mă bucur că v-a plăcut. Vă doresc tuturor să nu vă mai părăsească inspirația!

     
  • Multă considerație pentru această poezie!

     
  • Claraz, mulțumesc mult!
    De fapt, cred că e despre noi toți...

     

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!