Plecarea


Cred că nu a fost iubire
De avea să fie nu te lăsam,
A fost ceva ce trebuia să fie
Și a trecut de parcă până aici a fost.

Mă simt acum ca sticla spartă
Din toate părțile lovită,
Eu am plecat, dar de parcă
Ai fi plecat tu.. mă simt rănită.

Mă doare mult, dar drept nu are să mă doară
O fac, cred din obișnuință.
Aș fi eu o criminală
Care omoară dragostea
Din lipsa de credință?!

Poate să fie...ce strașnic sună,
Că n-aș iubi deloc eu?!
Dar poate s-o nebună
Ce se rotește după un inel.

Viață mea e un cerc vicios
Nici nu mai știu de merg înainte,
Totul ,cred că fac pe dos
Luptandu-mă cu propria minte.

Am o imaginație bolnavă
Îmi pare că te șterg din foaie,
Dar tot rotind acest ghem
Ajung tot la acel început ce nu se taie.

Stau acuma ca nebunul cerșetor
La răscruce de două drumuri.
De parcă cerșind, mor,
Dar parcă plec și dau drumul.

Aș vrea să mă judece cineva
Impresurandu-mi cuvinte amare,
Poate dandu-mi o palmă peste față
Va înceta durerea arzătoare.

Sau ar fi bine ca tu să te întorci,
Să mă apuci de mână și să-mi zici
-,,Ajunge, nebuno! E timpul să te hotărăști
Și în mijloc de drum să nu mai riști să stai!
Ajunge, nu mai călca pe urzici,
Din propria nehotărîre."

Ce aș putea să fac acum?
Să urlu la lună plină
Sau din urmă să te ajung,
Atunci mă vei prinde de mână?

Vai, dar chair stupid mai sună
Omul ce pleacă iubește mai mult
Decât cel ce rămâne.
Fac o alegere nebună,
Dar și ea e o parte din mine.

Fie, plec...
Cred că așa e mai bine.



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!