Robul


În noapte mă apucă teama
că nu te văd,
că nu te simt,
Iar frigul îmi tot stă la vama
pleoapelor deschise-n vid.
Mereu visez cum tot mă trage,
Și sufletul mi-l scoate-n lanț,
Un negru om ce-și sparge palma
prin pieptul meu legat de-un braț.
La pragul degetelor sale
se sting adevărate mări,
În punțile ce dau de-a valma
oceanul lacrimei scăpări.
De vreau s-o șterg cu dosul palmei,
Obrazul nu mă lasă iar,
Scântei mă ard,
aprinsă-i barba de focul trupului în jar.
La marginea privirii sale
nu pot să fug, căci nu am cum,
Doar cu priviri în depărtare
să-ți scriu cât te iubesc pe scrum.

În noapte mă apucă teama
că nu te văd,
că nu te simt,
În mână am din nou basmaua
căderilor miresme-n mir.
Cu brațul stâng, bătăi de inimi
îmi mișcă sunetu-n timpan,
Să-ntorc și capul,
și privirea,
Cu buze să te caut iar.
Și sper să nu privești cu teamă
la teama mea că nu te văd,
Pe coapse să-ți întind basmaua
Cu buze aspre-reci de ieri.
Și visul meu ce tot mă trage
cu sufletul și negrul om,
Nu-l mai lăsa în dezmierdare,
dar sparge-l pe-al cărării somn.
Te rog tu să mă legi în lanțuri
și sufletul tu să mi-l scoți,
Și să-l iubești pe-a tale brațe,
cu trupul tău să mi-l îngropi.
Căci doar așa,
în teama nopții,
de nu te văd, de nu te simt,
Îmi ești aproape,
Da! Aproape,
Ah! Nopți prea reci, prea reci,
Fierbinți.




0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!