Oameni și locuri: Anghel


OAMENI ȘI LOCURI

Anghel

Există oameni care îți marchează viața prin felul lor de a fi, de a gândi. Unii în bine, alții în rău, unii cu dragoste, alții cu ură sau nepăsare. Toți aceștia, toate înșiruirile de clipe, de fapte din viață, sunt de fapt ceea ce ne plămădesc și ceea ce devenim.
Rari sunt acei oameni care reușesc să ne lase pentru toată viața o rază caldă și lumini în suflet. Unul dintre aceștia mi-a rămas mereu în inimă, în minte, încă din copilărie. Mi-am petrecut copilăria și viața în cel mai drag oraș al inimii mele, un mic oraș de munte, un oraș minier, de pe plaiurile atât de încercate și de încărcate de istorie ale Văii Jiului. Vulcan, orașul meu drag, orașul copilăriei mele, al bucuriilor și, totodată, al multor încercări din viață.
La începutul anilor 70 ai secolului trecut, mineritul era activitatea de bază a zonei, cărbunele fiind necesar economiei naționale. Din ce îmi povesteau mai târziu părinții mei și oamenii acelor vremuri, se câștiga bine. Părinții mei erau oameni respectați în comunitate, cu mulți prieteni adevărați. Unul dintre aceștia, este cel despre care scriu rândurile de față și a cărei amintire mă poartă înapoi, în brațele copilăriei: Anghel. Nu aveam habar atunci, la 4-5 anișori, ce semnificație are acest nume! Aveam să descopăr mult mai târziu și este cu totul adevărat. De la vechii greci, la care însemna ”mesager”, la creștini a căpătat semnificația de ”înger”, ”mesagerul lui Dumnezeu”.
Rari erau oamenii pentru care, copil fiind, îmi lăsam deoparte jocurile, jucăriile, prietenii de joacă, pentru a fi cu ei. Anghel era unul dintre aceștia. Era un om înalt, bine legat, cum s-ar spune un uriaș cu suflet blând. Îmi plăcea acea liniște, acea pace pe care mi-o aducea mereu în sufletul care, poate încă fără să știe, încă de atunci căuta un frate, căci mereu am simțit nevoia de a avea un frate. Probabil a fost și o presimțire: de fapt, fratele încă necunoscut pe atunci, trăia în altă parte și aveam să îl cunosc mai târziu, dar asta este o altă poveste.
Pe atunci, locuiam pe Bulevardul Victoriei, care după Revoluția din 1989, avea să se numească Bulevardul Mihai Viteazu. ”Nenea Anghel”, cum îi ziceam, vecini fiind, de multe ori mergea împreună cu tatăl meu la muncă, la mina Vulcan, și veneau împreună. Era căsătorit, dar nu avea copii. Nu poți repara ceea ce natura nu a făcut. Dar a compensat pe altă parte: sufletește. Totul are, undeva, cumva, o compensație!
Îmi plăcea să stau cu el și să îi ascult poveștile din copilăria sa, pățaniile din mină dar, cel mai mult, îmi plăcea când făceam mici excursii pe dealurile din împrejurimi. Atunci eram în alt univers, natura avea alte culori pentru mine și făceam descoperiri interesante, privitoare la plantele întâlnite, la micile suflețele care animă pădurea: insectele. În special furnicile și nenumăratele specii de fluturi frumos colorați, ca miniaturale tablouri vii.
Câtă răbdare, câtă iscusință trebuie ca să poți explica unui copil de-o șchioapă aceste taine ale naturii, în așa fel încât acel copil să le priceapă și să le iubească! Mereu am crezut și am rămas convins că trebuia să se facă dascăl, nu miner! Pe de altă parte, cred că minerul, lucrând în adâncul pământului, ajunge să îi cunoască tainele mult mai bine decât mulți alții, atât cele din adâncuri, cât și cele de la lumina zilei.
Îmi amintesc și acum câteva întâmplări, unele hazlii, altele cu tâlc. Copiii spun lucruri trăznite, dar pun și întrebări trăznite. La cei câțiva anișori, întrebam cât de albă e zăpada. Îi înnebunisem pe toți cu întrebarea asta! Cum Anghel știa că îmi place zahărul cubic, îmi spunea că zăpada e tot atât de albă ca și bucata de zahăr. Eu am tăcut, și, cum nimeni dintre cei prezenți, inclusiv părinții mei, nu au mai zis nimic, au crezut că am înțeles. Drept urmare, în iarna care a urmat, la prima ninsoare care a pus strat gros de omăt peste tot, i-am uimit pe toți cu exclamația: ”Uite, cât zahăr!”
În acele vremuri, nu era ceva neobișnuit în a-ți lăsa copilul în grija vecinilor, sau ai prietenilor, ori a rudelor, atunci când părinții erau prea ocupați din cauza serviciului. Alte vremuri! Așa că, părinții vorbeau din timp pentru zilele respective. Și viceversa!
Când Anghel era liber, sau avea cât de puțin timp, le cerea voie părinților mei să mă ia cu el în acele excursii pe dealurile din apropiere. Eram bucuros, știind că avea mereu ceva bun, pus în traistă, pentru mine. Cel mai mult îmi plăcea cum îmi explica, pe înțelesul meu, viața furnicilor și cea a albinelor, parcă era o poveste din cele spuse de bunici la gura sobei. O poveste cu regine, prințese, oșteni și truditori de rând, pălmași, războaie și iubire. Într-o zi de vară, din acelea în care până și soarele se topește pe cer, nimic nu este mai bun decât răcoarea pădurii, apa de izvor și cântecul păsărilor! Anghel a venit, a cerut voie părinților mei să mă ia în celebrele sale excursii pe dealurile din apropiere. După ce a obținut acceptul lor, am plecat. Nu era departe. Am avut ocazia să văd foarte mulți fluturi, viu colorați, pictați nu alta! Într-o poieniță, doi dintre ei, mi-au atras atenția, mai ales că zburau unul după celălalt, din floare în floare. La înapoiere, eu, mândru nevoie mare, deși stâlceam cuvintele, le-am spus părinților că am văzut ”doi futute”. Ai mei au făcut ochii mari, nevenindu-le să creadă ce au auzit. Drept care, m-au întrebat din nou ce am văzut.
L-am răspuns senin că ”Am văzut doi futute”. A urmat întrebarea de baraj: ”Și ce făceau?”. Răspunsul meu a dezamorsat situația și a dat naștere unui hohot de râs general: ”Zbulau din foale în foale.”
Însă, în afara poveștilor cu zâne, Feți-Frumoși, cai năstrușnici, mai erau și acele povești cu spiriduși și cu făpturi ale adâncurilor munților, cu focuri fermecate sau cu sclipiri în noaptea tenebrelor vechilor mine unde s-ar găsi comori sau oase de uriași. Unele făpturi te salvau, altele te zminteau... Acolo, te puteai întâlni, te miri cum și te miri unde, cu vechi mineri care, cu lămpașele vechi, își purtau pașii fantomatici, prin locuri interzise, în căutarea unei unei ieșiri pe care nu au mai văzut-o!
Au trecut câțiva ani și, din păcate, pământul acesta, ori nu iartă, ori ne iubește prea mult, dar știu că așa este cum spune Cartea Sfântă: din țărână suntem născuți și în țărână ne întoarcem. Unii se întorc încărcați de ani, alții mai repede, încercați de viață, unii bogați, alții săraci, unii fericiți, alții mai puțin.
El, Anghel, a trăit ca un meteor, până când mina și-a cerut tributul. Pentru prima dată în viața mea, copil fiind, poveștile cu mineri au devenit dureros de reale.

Vulcan, 10.10.2020



2 Comentarii

  • Avatar of Anadevisde Anadevis

    "Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm." ( Victor Hugo)
    Clar Anghel te-a marcat și drept dovadă amintirile astea frumos așternute aici dovedesc că nu-l vei uita nicicând...a lăsat "amprente" în mintea și inima ta.
    Mi-a plăcut maxim expunerea ta, bine structurată, ai cursivitate în narațiune.
    Sper să ai curajul să mai scrii..


  • Avatar of LieutenantDatade LieutenantData

    Anadevis, mulțumesc! Curaj am și voi mai scrie! Am și ce și despre ce să scriu!


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!