Eseu despre lumină

Avatar of suride suri în Poezii Diverse 4 comentarii

Cea mai minunată lumină e cea interioară. N-o simțim când nu ni se descoperă; și asta din cauză că ne împotrivim. Cheia inedită spre lumina interioară e înafara gândului și voinței omului. De altminteri, nu omul în sine, ci mândria sau egoul, alimentează împotrivirea.
Harul vine din Necunoscut, iar omul, încrezându-se în abilitățile dobândite de-a lungul timpului, respinge ideea că nu este capabil sau vrednic să producă de sinestătător orice i-ar satisface nevoile. Să admiți aceasta ar însemna să te lași în voia divinității invizibile, a unei necunoscute (invocând-o inconștient oricum).
De obicei, refuzăm acumulările în scrieri ale semenilor trecuți prin încercări mistice, considerându-le naivități nedemne de un studiu aprofundat, din trufia ce ne condamnă să rătăcim prin labirintul nesimțirii și prostiei.
Îi urmăm, în schimb, cu elan pe acei care ne atrag în caruselul plăcerilor ușoare, oferindu-ne o varietate de distracții. Daunele rămân un timp insesizabile, iar când te dezmeticești, ești deja prada sălbăticită a iluziilor, din ceața căror nu-i atât de lesne să scapi.
Nevoia de lumină spirituală, în schimb, este nevoia de revenire la starea firească de beatitudine. Se manifestă diferit, și nu totdeauna o recunoaștem.

Ideea de a fi egal cu Absolutul are origini imemoriale. Pe îngerul căzut, Lucifer, îl percep ca pe un simbol întruchipat al acesteea. Simbolul desprinderii din întreg. Uitarea armoniei proporțiilor.
Partea concurând cu întregul, pretinzându-i locul, poate fi considerată o formațiune spirituală malignă. Anume astfel apare necesitatea izolării ei prin aruncarea în afară.

Omul de la început e simplu, integru și pur, cum e copilul. Neinvadat de patimi, el se află în armonie cu existența și nu cunoaște stări morbide, care apar odată cu separarea de energia atotpătrunzătoare a iubirii. Lumina spirituală e mai vie ca stelele și dăinuie în toate particulele de orice natură. Este liantul corpurilor și multiplelor universuri în infinitate. Există în fiecare inimă într-o formă nebănuit de frumoasă.
Dar inima învăluită de fantasme va suferi ca pasărea într-o colivie mai mult sau mai puțin opacă, înnegurată de tristețe.
Gândul pompat intens cu informație și cunoștințe începe să se umfle, să se fălească. Tot mai mult centrul atenției se mută în exterior și persoana se pomenește fermecată de cele văzute, auzite și atinse, care îi stârnesc lăcomia și poftele, uitând comoara dinăuntru. Astfel, apare un dezechilibru regretabil, o înclinare crescândă spre calcul, program și superficialitate. Sentimentele needucate se transformă în fiare. Doar inima simte legătura cu sursa regeneratoare a existenței, iar când legătura se subțiază ca firul unui izvor aproape secat, ea tânjește. Vorbesc de inima spirituală.

Anume din acest motiv, schimnicii din toate timpurile au căutat să se depărteze cât mai mult de lume. Când sunt pregătiți, iar acest lucru îl decid înaintașii lor, se izolează benevol în locuri retrase, ca să-și readucă centrul atenției înăuntru. Cu bună știință și cu râvnă se lipsesc de alinările pe care le pot oferi simțurile, urmărind recompensa inestimabilă pentru efortul depus: dezvăluirea luminii proprii înrudite cu întreg universul. Și postul creștinilor, și practicile asemănătoare impuse de alte religii urmăresc, în esență, același scop, deși înfățișat în formule diferte.
Filosofiile orientale ne vorbesc despre iluminare, iar creștinii îi spun rai sau împărăția cerurilor ce dăinuie în inima fiecăruia. Presupun că Isida acoperită cu un văl, la egiptenii antici, ar fi putut întruchipa simbolic aceeași negrăită stare a spiritului, care dăruie experiențe ieșite din tipar și, aparent, imposibil de descris.
Ar putea fi comparate cu niște oaze miraculoase în deșertul spiritual, a nu se confunda cu mirajele înșelătoare induse de consumul de substanțe.

Cuvântul de origine latină ”religie” însemna re-legare, restabilirea unei legături, și reflectă în fond ideea de a te reintegra ca particulă spirituală în întregul holografic, a reintra în relația armonioasă cu toată existența, a reuni propria sursă de lumină cu toate celelalte.
Apa stătută se bâhlește. Știm, desigur, ce se întâmplă cu un organism în care sângele nu mai circulă. Din contra, energia este în permanentă mișcare, în diverse circuite și sisteme. Viteza transformărilor la nivelul energiilor fine nu poate fi cuprinsă, nici imaginată de minte.
Iar omul, oricât de străin sieși, rămâne totuși o parte inseparabilă a universului în ansamblu. Oricât de rătăcitor, rămâne un copil al lui Dumnezeu. De aceea ni se furnizează energia spirituală fără de care ne-am usca. Lumea spirituală ni se adresează și ne susține prin vise, prin dragoste, prin poezie și alte arte, prin căldura relațiilor, comunicarea cu mediul ambiant, prin empatie și inteligență emoțională, prin religie și încercări, și prin câte alte canale de care nu suntem conștienți. O cale inestimabilă spre deblocarea acestora a fost și rămâne mereu sentimentul de recunoștință.



4 Comentarii

  • de ISTRITEANU

    Interesant acest eseu despre lumină, care aminteşte de faprtul că omenirea actuală nu evoluiază spiritual în această eră tehnologică copleşitoare .De aici comportamente ne -adecvate la sfidări :incălzire globală, duistrugerea mediului,poluare etc, Aceste încălări încep de la conducărori până la ultimul cetăţean şi se ajunge cum spune autoarea să plonjăm cu toţii într- o sălbăticie a iluziilor
    Eseul merită a fi citit pentru temele stringente aduse în discuţie...
    Felicitări !


  • Avatar of suride suri

    Mulțumesc pentru o percepere atât de cuprinzătoare a mesajului pe care m-am străduit să-l formulez în cuvinte.


  • Avatar of Anadevisde Anadevis

    Ești farul din marginea sufletului.. îmi place lumina ta!


  • Avatar of suride suri

    Mulțumesc, Anadevis


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!