Oameni și locuri
DA-NI
Așa l-am cunoscut și așa i-a rămas numele și amintirea: DA-NI.
Prin 1976, în decembrie, tatăl meu a suferit un accident, în casă. Tocmai împodobea bradul de Crăciun când, din neatenție, a alunecat de pe scaun tocmai când împodobea vârful bradului cu un superb glob cu vârf. Ultima podoabă, înainte ca să fie pusă în funcțiune instalația montată pe brad. Țin minte că pe atunci aveam o instalație de brad cu stele în diferite culori. Iar ca podoabe, mai erau multe globuri frumos colorate, de diferite forme. Îmi amintesc și acum de țurțurii de gheață sau de omul de zăpadă din sticlă, cu nasul roșu și cu un fes roșu pe care era un cârlig pentru a fi agățat în brad.
Când a alunecat de pe scaun, s-a lovit cu maxilarul de masă. A trebuit să fie internat de urgență la spital. Când am mers în vizită la el, la spital, împreună cu mama, în pofida faptului că nu prea putea să vorbească și să mănânce decât cu paiul, tatăl meu era fericit să ne vadă. Nu stătea la pat! Mereu se plimba și mergea prin alte saloane unde avea prieteni internați. Era omul care ducea boala pe picioare!
De la o vreme, în salon nu mai era singur. Apăruse un tânăr student. Era vietnamez, aveam să aflu mai târziu. Nimeni nu îi aducea acestuia nimic. Mama, ori de câte ori îl vizita la spital pe tata, îi ducea tatei pachet cu de-ale gurii. Nu că nu era mâncare, dar mereu trebuia și supliment de acasă, iar mama era o gospodină extraordinară!
Azi așa, mâine așa, după câteva zile tata i-a spus mamei că nimeni nu venea la colegul său de cameră, coleg care era cu un picior în ghips, pentru că alunecase pe gheață. Așa că mama, sfătuindu-se cu tata, a început să îi aducă și tânărului student pachete cu mâncare. Iar tatăl meu, încă de când apăruse studentul, nu l-a răbdat inima să nu împartă cu el.
La început, studentul nu vroia, dar tatăl meu avea un dar mare lăsat de la Dumnezeu: darul vorbirii. Te ungea pe suflet: poveștile, snoavele, glumele lui erau medicament, nu alta! Așa că, până la urmă, studentul s-a predat și a acceptat pachetele.
Vorbea binișor românește. Era student la Facultatea de Mine din Petroșani, din cadrul Institutului de Mine, cum i se spunea atunci actualei Universități. În acele vremuri, erau și studenți din țări străine, mai ales din cele cu care țara noastră avea legături politico-economice. Erau și studenți din țări africane, din Europa de Est, adică din blocul țărilor comuniste, de care, pe atunci, aparținea și România. Dar asta este o altă poveste!
Știți cum sunt relațiile dintre pacienți într-un spital. Ajungi să legi amiciție, prietenie. Astfel că, atunci când tatăl meu s-a externat, i-a zis studentului că va trece pe la el, ceea ce a și făcut, ducându-i în continuare pachete cu mâncare. Iar la externarea sa, tata și mama l-au adus la noi acasă, i-au dat de mâncare și au stat de vorbă.
Pe atunci aveam un apartament de două camere, baie, bucătărie decomandat. Nu aveam terasă, din păcate! Aveam 8 anișori și era pentru prima dată în viața mea când vedeam, în realitate, un alt om, în sensul că era diferit de tot ceea și văzusem și știam. Ochii oblici, pielea gălbuie, accentul străin…. Mă furișam să trag cu urechea la ce vorbeau părinții mei cu el și uneori eram observat de el. Mă retrăgeam imediat și mă rușinam, că eram un băiețel timid. Dar na, curiozitatea a învins și, dacă tot era așa, ai mei au văzut și ei și îmi explicau ce au vorbit cu el.
Așa aflasem că era din Vietnam, că țara lui tocmai trecuse printr-un război mare, că își pierduse frații în război. Cum a ajuns să studieze la noi? Mi-au zis părinții că țările noastre aveau niște înțelegeri de ajutorare…
Pentru mine, explicațiile au fost de ajuns! Îmi plăcea din ce în ce mai mult să
descopăr omul din el. Și el se atașase de noi și de mine. Mă trata ca pe fratele cel mic. Se vedea clar că îi lipsea familia, și așa decimată de război! În acele vremuri, studenții care nu aveau familia în zonă, locuiau în căminele studențești din Petroșani. Vinerea, după cursuri, venea la noi și stătea până duminică seara. Mereu venea cu câte ceva pentru mine și pentru părinții mei. Era clar că eram familia lui de aici!
Așa se purta cu noi, ca fiind familia lui. Ajunsesem ca la multe din treburile gospodăriei să ia parte și se vedea că era o deosebită plăcere din partea lui participarea la acestea. Pur și simplul, când îl vedeam că vine la noi, lăsam totul și mă avântam în brațele lui, iar el fugea în calea mea cu brațele deschise, așa bucurie aducea cu sine!
Mă gândeam adesea la Anghel, pe care îl pierdusem în chip nenorocit cu câțiva ani înainte… și deși nu eram religios, mă întrebam dacă nu cumva Anghel se reîncarnase, în nemăsurata sa iubire față de viață și de mine! Cine poate ști? Mi-a fulgerat prin minte acest gând, dar, la vârsta aceea, luam viața așa cum era, fără prea multe dileme existențiale.
De unde a venit numele DA-NI? Ori de câte ori își spunea numele, era ceva care semăna cu DA-NI și așa i-a rămas numele (porecla?). Nici noi nu pronunțam numele DANI în mod normal, ci într-un mod în care să aducă cu limba și accentul său: DA-NI (adică DA, o mică pauză, urmată de NI).
Când l-am cunoscut, DA-NI era anul 1 la zi, Facultatea de Mine. Nici nu știu
cum au trecut încă patru ani, că se făceau în total 5 ani studii la zi și 6 la seral. Se
apropia ziua în care DA-NI termina studiile și trebuia să plece în țara sa. Într-o seară, părinții mei vorbeau între ei în bucătărie și eu îmi făcusem de lucru prin zonă ca să aflu despre ce era vorba. Ai mei știau că DA-NI urma să plece după absolvire și se gândeau cum să facă să rămână aici, pentru că îl îndrăgiseră ca pe un fiu mai mare și vedeau că eu eram pentru DA-NI fratele său mai mic.
Au întors problema pe toate părțile iar concluzia a fost că nu se putea. Din mai
multe motive, dintre care unele erau: înțelegerea dintre cele două țări, care stipula că la finalul anilor de studii, absolvenții trebuiau să se întoarcă în țara lor natală. Apoi, era și dorința lui DA-Ni de a rămâne aici, dar și cea de a-și vedea părinții, singurii din familie rămași în viață din război! Era imposibil să îi fi adus aici și pe ei! Și, cum am spus, mai erau și impedimentele de ordin politic, mai ales că după 1977 se înăsprise regimul străinilor.
Îmi era groază de ziua în care DA-NI va pleca. Dar încercam să nu mă gândesc la asta, să mă mai bucur de el cât se putea. Față de mine, nici el nu vorbea despre acea zi. Dar a venit, implacabilă, dură și nepăsătoare. Îl văd și acum, în Gara din Petroșani, cu lacrimi în ochi, cum ne luam rămas bun, cum am rămas pe peron alături de părinții mei până când trenul a dispărut, ducând cu el pentru totdeauna un om deosebit!
Nu l-am mai revăzut niciodată, nici scrisorile nu cred că au ajuns! Nici ale
noastre către el, nici ale lui către noi! Era în timpurile în care foarte greu scăpa câte o scrisoare peste graniță și la fel de greu era să primești, mai mereu te expuneai cenzurii și ochilor indiscreți ai regimului, lucruri pe care aveam să le înțeleg mult mai târziu!
Dumnezeu să te ocrotească, DA-NI, oriunde ai fi! Eu simt că trăiești, în inima
mea vei trăi mereu cu același zâmbet plin, din suflet, zâmbet cu care m-ai obișnuit!
(Vulcan, 04.04.2021)



1 Comentarii

  • de DumitruFliurta

    Interesantă povestire . Despre omenie adevărată.


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!