Anul Fiarei


Oameni și locuri
Anul Fiarei

Rădăcinile acestei povestiri au răsărit cu mulți ani înaintea anului 1977.
Pe atunci aveam 9 anișori împliniți.
Dar, pentru a înțelege cititorul, pe de-a întregul, tot ce ține de acel an, povestirea începe cu câțiva ani înainte și implică oameni cu totul și cu totul extraordinari, despre care voi scrie în curând mai mult. Nu voi scrie aici decât ceea ce are strictă legătură cu anul 1977, restul va fi așternut pe hârtie în povestirile viitoare!
Îmi este foarte, foarte greu să scriu despre 1977. Dar trebuie. Așadar, luați
aminte!
Familia Avram: Valeria și Victor. Pentru cei de azi, aceste nume poate că nu
spun mare lucru. Soții Avram erau nașii de cununie ai părinților mei și nașii mei de botez. Adică, părinții spirituali, după cum spun sfintele cărți. Parcă și numele biblic era predestinat acestor oameni.
Cum eu eram fiul unei familii de miner, aveam într-un colț al bibliotecii o colecție mică de flori de mină, din Maramureș, o altă zonă minieră, zona de baștină a tatălui meu. Când vizitam neamurile de acolo, mai mereu ne întorceam acasă cu câte o floare de mină, pe lângă bunătățile ale zonei, la loc de cinste fiind renumita pălincă de Maramureș. Așa s-au adunat flori de mină cât pentru o mică, dar extrem de frumoasă colecție.
Unul din jocurile mele preferate în casă, îl jucam împreună cu tatăl meu, în camera cu florile de mină. Jocul se numea: de-a minerii. Aveam lămpi de mină, căști de miner și salopete. Ne îmbrăcam și ne echipam, stingeam becul și trebuia să ajungem la frontul de lucru, exact ca în realitate, de multe ori pe brânci. Doar că era printre mobilele din casă, iar masa lungă de 6 persoane, extensibilă la 12, o foloseam pe post de galerie. Știam multe, din povestirile tatălui meu, ale unchiului meu, fratele tatei, ale vecinilor și, nu în ultimul rând, ale lui Anghel.
O altă plăcere a mea, erau plimbările în compania unor oameni deosebiți. Printre aceștia, la loc de cinste, erau și cele împreună cu nașul meu. Pe atunci, orașul meu, Vulcan, era micuț, mai păstra încă multe din casele de colonie din perioada interbelică. Și mai păstra acel aer de odinioară, când, duminicile și de sărbători, familiile ieșeau, cu mic, cu mare, frumos îmbrăcate, la plimbarea pe bulevard sau la cinematograf. Erau pline sălile de cinema, mai ales când se rulau filme americane și indiene.
Eu preferam să mă plimb cu nașul meu din multe și varii motive. Unul dintre
ele era faptul că descoperisem în biblioteca lor niște cărți de istorie și altele care vorbeau de cutremure de pământ și de vulcani. Hm, cărți despre vulcani, în orașul Vulcan, era ceva incitant, pasionant! Și, cum eram curios din fire, nu puneam întrebări obișnuite. Mă interesa îndeosebi cum a luat naștere Universul, planetele, ce sunt erupțiile vulcanice și cutremurele de pământ. De fiecare dată când ne plimbam, puneam cam aceleași întrebări, puțin modificate, ca să mai smulg câte o informație încă nespusă. Așa procedam și cu tatăl meu, când îl întrebam despre tainele adâncurilor din minerit. Și, nu exagerez, trebuiau să se informeze ei înșiși când nu știau cum să îmi transmită informațiile, pentru că este greu să transmiți astfel de informații unui copil, ca el să le și înțeleagă!
Așa că, fiecare pe partea sa, au început documentarea. Nașul meu pe partea de cosmos, seismologie și vulcanism, iar tatăl meu a adus niște cărți despre minerit pe care le-am devorat. Cum să îmi stea ceva în cale, mie, care încă de la 4-5 ani învățasem mai mult singur să citesc? Ajutorul alor mei era doar când îi rugam să îmi citească reclamele scrise cu litere mari pe vitrinele magazinelor. Nu mică le-a fost mirarea când, într-o zi, am luat un ziar local, parcă ”Steagul Roșu”, și am început să citesc din el cu voce tare! Fără greșeală!
Anii au trecut și am ajuns la ”venerabila” vârstă de 9 anișori. Dar curiozitatea
tot exista, despre cum ar fi un cutremur de exemplu.
Și curiozitatea mi-a fost ”satisfăcută” într-un mod în care nu mă așteptam. De
fapt, nimeni nu se aștepta! Aveam hepatită și eram internat la secția contagioși a spitalului din Vulcan, la domnul doctor Isac. Această secție nu era în corpul propriu-zis al spitalului, ci era o clădire lungă, lângă clădirea spitalului. Eram
4 colegi de suferință în salon. La ora 9 era stingerea! Dar noi mai sporovăiam mult după. Țin minte și acum că în saloane erau un fel de lustre cu un singur bec, lungi ca un băț, ca o țeavă, cu un capăt liber prevăzut cu un bec, iar celălalt capăt agățat de tavan. Seara de 4 martie avea să îmi întipărească în minte imaginea lustrei mișcându-se dezordonat în toate direcțiile, a zidurilor pe care eu le vedeam că ba vin spre mine, ba de se depărtează, zgomotul de geamuri și geamuri sparte, patul de fier care dansa cu mine.... Nu știu cine a strigat ”cutremur!”. După un timp am auzit voci, multe voci dinspre oraș, moment în care acum știu că am făcut un atac de panică, deoarece tremuram de nu mă puteam ține pe picioare, îmi pierise orice urmă de somn.
Părinții mei, nașii veniseră la mine într-un suflet, dar nu au reușit să mă liniștească! Nici în seara aceea și nici a doua zi, când au venit însoțiți de DA-NI. Abia a doua noapte am reușit cu chiu, cu vai să adorm, dar numai după ce mă uitam atent la lustră și la ziduri și ascultam dacă nu se auzea vreun zgomot de geamuri. Luni întregi după cutremur, doar așa am reușit să adorm, deși eram în patul meu de acasă.
”Dulce și amar” era titlul filmului care rula la televizor în acea seară. Un film
bulgar. Mama spunea că era un film bun. A doua zi, la Radiodifuziunea Română și la Televiziunea Română, aveam să aflăm, de fapt, cât de amară a fost seara de 4 martie 1977. Cutremurul s-a produs la ora 21:22:22, cu efecte devastatoare asupra țării. A avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde.
Au fost 1.570 de victime, din care 1.391 numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat in București, unde peste 33 de clădiri sau prăbușit. Cutremurul a afectat de asemenea și Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuințe au fost distruse și peste 100 de oameni au murit. Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.
Acestea au fost datele, seci, ale cutremurului. Câte vieți distruse, câte vieți
schimbate! Și totul în sub un minut!
De atunci, curiozitatea în acest domeniu, s-a estompat, dar nu a dispărut!
Dar, mai aveam să trec de un altfel de cutremur, în vara lui 1977: Greva de la Lupeni a minerilor din toată Valea Jiului.
Cumva trecusem peste șocul cutremurului. Timpul este un medicament universal. Terminasem anul școlar 1976-1977 cu bine și eram în marea vacanță de vară,
care se întindea din 15 iunie până pe 15 septembrie. Eram cu gândul la litoral, ca în toți anii! Și acum îmi este un dor cumplit de litoral, de mare, de liniștea pe care marea o picură în suflet prin valuri domoale, nisip, căldură și răsărituri superbe de soare și de lună plină! Pe atunci, noi, românii nu aveam voie să ne facem concediile în alte țări, chiar socialiste fiind era foarte greu! În schimb, pe litoralul românesc era plin de turiști străini, din toate țările Europei și nu numai.
Am plecat cu trenul, erau trenuri directe, așa numitele trenuri ale vacanței, sau
trenurile verii, extrem de aglomerate, abia aveai loc să ajungi în compartimentul unde aveai repartizat locul pe biletul de tren și, de multe ori, aveai ”surpriza” că altcineva să mai aibă repartizat același loc. Asta, cum se spune acum, la low-cost. Cu totul altfel era la vagoanele–cușetă, unde aveai paturi suprapuse, cheie de la cușetă, clasa I extra, sau VIP cum i s-ar spune acum.
La începutul lunii iulie am mers în vacanță la mare, cu părinții, desigur. Am
avut două săptămâni de vis, după care avea să vină un potop social la începutul lunii august.
Condițiile în care lucrau minerii din Valea Jiului nu erau bune, mereu au fost
condiții extrem de grele. Dovadă stau mărturie, de-a lungul anilor, accidentele grave din adâncuri, soldate cu zeci de morți să răniți. În pofida faptului că țara trecuse printr-un cutremur devastator, se cerea din ce în ce mai mult cărbune. Cu orice preț!
Știu că se lucra în foc continuu, sâmbete, duminici, sărbători nu erau, se trecuse la ziua de lucru în subteran de 8 ore, se lucra și timp suplimentar, aveam să aflu ulterior că se stabilise creșterea vârstei de pensionare de la 50 la 52 de ani pentru subteran și multe altele, printre care aprovizionarea cu bunuri de larg consum lăsa de dorit, condițiile de locuit etc.
Mă jucam afară cu prietenii mei când a venit mama de la serviciu și mi-a spus
că tata va întârzia la muncă. Tata lucra atunci la Mina Vulcan. Mă gândeam oare de unde știe, că nu puteai să vorbești oricând la mină. Când și mamele prietenilor mei le-au spus cam același lucru, m-am gândit că e ceva serios. Când au început să treacă spre Lupeni diferite automobile, care numai pentru amărășteni nu erau, mi-a fost frică. Că poate nu îl mai voi vedea pe tata. Orașul se golise. Devenise pustiu, ici colo mai vedeai câte un om. Era o tăcere care nu o trăiam decât când avea loc câte un accident mare la mină. La orice mină din Valea Jiului.
Mama era gestionară la magazinul de confecții pentru copii, iar în comerțul cu produse nealimentare programul de lucru era împărțit în două: de la 8 la 12 și după amiază de la 16 la 20. Se făcea ora la care trebuia să plece din nou la muncă, iar tata nu apăruse încă. Mama aflase cumva că este grevă, lucru care o înspăimânta, pentru că, o grevă în plin regim comunist nu credea că va aduce ceva bun.
Începusem să îmi fac griji, mai ales că mama terminase serviciul pe ziua aceea, dar tata nu apăruse încă. Nu erau telefoane mobile pe vremea aceea, și chiar cele fixe erau o raritate în casele oamenilor obișnuiți! Nu aveam nici o veste de la el. Oare aveam să îl mai văd?
Într-un târziu, a apărut în pragul ușii de la intrare, obosit și îngrijorat. În noaptea aceea nu a putut dormi. Îi auzeam pe părinți cum discutau problemele, cum le întorceau pe toate părțile, că dacă nici una din părți nu cedează, va fi cu vărsare de sânge, că dacă regimul acceptă revendicările, să nu o facă doar de fațadă și apoi să înceapă reprimări mai mult sau mai puțin mascate! Mama insista ca tata să nu mai meargă și a două zi la grevă, tata spunea că trebuie, ce ar spune ortacii lui despre el și ce să facă la mină, când ortacii sunt pe baricade? A doua zi, a plecat din nou, pe jos, că se întrerupsese transportul în comun, și așa anemic cum era! După încă 2 zile de grevă, timp în care au fost reținute ca ostatici la Lupeni importante persoane din aparatul central de partid și de stat, minerii au dorit să vorbească cu însuși șeful statului de atunci, Ceaușescu Nicolae.
Acesta a venit, a fost nevoit să promită respectarea revendicărilor minerilor și
chiar părea că totul va fi bine. La un timp după grevă, s-a revenit la lucrul de 6 ore în subteran, aprovizionarea magazinelor a fost ceva mai bună, dar nu s-au îndeplinit revendicările privitoare la limita de pensionare. Iar mai târziu, exact cum prevăzuse tata, regimul începea reprimarea mascată a participanților mai activi la grevă.
După Revoluția din 1989 aveam să aflu adevărata și dura reprimare a minerilor greviști de către regimul din acele vremuri: decăderea din funcțiile avute, trecerea lor ca muncitori necalificați, cei care erau membrii de partid au fost excluși, s-a început și desfășurat o intensă presiune psihică, au fost concediați circa 4000 de mineri, au fost deportați împreună cu familiile lor în alte localități circa 300 de mineri, alții au făcut închisoare, au fost schingiuiți în anchetele securității…. Câtă dreptate avusese tata! Dar el a avut noroc, că nu a fost filmat sau fotografiat de organe, a fost mereu în marea masă a greviștilor, unde cu greu se puteau face fotografii, identificări.
A fost un an plin de încercări, dar, cel mai important lucru a fost că am rămas
cu toată familia împreună! Și că aveam să mă bucur de prezența tatălui meu încă
mulți ani de atunci încolo. Iar viața și-a reluat cursul, pregătindu-mă să devin adultul care, azi, scrie pentru ca generațiile viitoare să știe cum a fost viața și cum au fost oamenii de atunci!
(Vulcan, 04.04.2021)



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!