Marioneta spînzurată

de katy în Poezii de Aniversare 4 comentarii

cînd mă gîndesc la dimineţile cu umerii apăsaţi pe coridoarele pustii respiraţia mi se face mai densă în vălătucul de griji ce mă ţineau trează atunci. în spaţiul de mijloc aceeaşi gravitaţie şi nu mă despart acele cîteva fire de ani ce mi-au cusut maturizarea de alte dimineţi în care greutatea se îngrămădeşte în alte circumstanţe. tot eu sunt, îmi zic, cînd visele înghit goluri de întuneric şi toate simţurile aţipesc, antrenînd moartea.

decojesc ceapă şi citesc gunter grass. ochii mei lăcrimează. dorin mă întreabă de ce sunt fericită. pe faţa mea udă se usucă spaima de lucrurile ce îmi scapă cînd par a fi fericită.

instabilitatea hotărîrilor mele balansează după reacţiile celor din jur. m-ar plictisi o viaţă perfectă şi infinită. m-ar ucide una fără dragoste. nu mi-aş confunda jumătatea cu o umbră a jumătăţii aşa cum nu aş confunda nici mirosul vopselelor de ulei cu mirosul de mcdonalds. şi totuşi există un echilibru pe care îl spargem tot noi.

(cînd m-am trezit, mama cînta şi ţesea, fără un alt fond muzical decît cel creat de bătăile pedalelor de stativ ce ridicau iţele aranjate ca într-o încrucişare de degete prin care aluneca suveica. surorile mele nu reuşeau să depene aţele multicolore pe bucăţile de stuf. apoi venea tata obosit. mînca mereu la masa rotundă de sub icoană. numai atunci avea timp să mă ţină în braţe. minţeam cu neruşinare că nu am mîncat nimic doar ca să mă ridice pe genunchiul său drept, ca să mănînc odată cu el, ceea ce pentru mine era cea mai mare fericire.)

drumurile sunt încîlcite rău. dacă te porneşti singur într-un oraş străin, într-o după amiază de vară, ai şansa să dezgropi un labirint şi ai vrea ca toate aceste detalii memorate din mers să-şi găsească în sine destinaţia drumurilor.

mă uit peste geam. un beţiv îşi tîrîie decent picioarele pe asfaltul cristalizat, ca într-un film prelungit. pe balconul de la etajul patru zăresc un moş crăciun spînzurat.

primele zile sunt mahmure rău. sunt zile, zile greţoase cu mult lipici. zile reale? un spectacol nenorocit care începe numai atunci cînd se aprinde lumina. bărbatul cu fruntea lată de sub plapumă era o femeie din familie regală. am rîs prea tare. ca şi atunci cînd la grădiniţă cineva mi-a spus pe furiş că moş crăciun nu există.



4 Comentarii

  • Avatar of fenixonude fenixonu

    Tot eu sunt, imi zic!!!


  • Avatar of castorulde castorul

    as padonki.. use to say..
    niasilil..
    it's too prosy..
    :(


  • de katy

    castor, ai citit putina poezie contemporana la viata ta, daca nu simti poesia de aici.


  • de critikovii

    Poezii in proza a scris Tolstoi.
    Citeste-le.
    Poate gasesti ceva pentru tine.


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!