Fulgii se atingeau de palma mea, şi simţeam un zvâc în suflet. O explozie, o combinaţie de culori se făcea acolo, înăuntru. Făceam orice ca să ţin fulgul "viu", dar, spre regretul meu, s-a topit. Nu! E ireversibil, e ireparabil, e reproşabil cum l-am lăsat să plece. Mă atinsese atât de dulce, mă mângâia cu frigul şi tremurul lui, cu miile lui de ramificaţii subţiri şi fine. De ce l-am lăsat? Poate era ultima mea speranţă să fiu fericită; da, zâmbesc, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt fericită, ba dimpotrivă- tristă, şi doar zâmbetul îmi mai unduieşte sufletul.
7 Comentarii
ştii, m-ai înduioşat, cine se mai gândeşte azi la viaţa unui fulg, doar un suflet fin
Într-adevăr, pentru oameni un fulg e prea puţin lucru, încât să-i dea atenţie...
Mă incită combinaţiile tale !
cuvinte unduite frumos!
Regrete în zîmbet divin...
Un fulg rătăcit prin aerul noros,
Un suflet măreţ şi atît de fin! Bravo!
Uiii, mă exaltează comentariile voastre. Mulţumesc!
foarte frumos. bravo!