Judecata

de Sa-Tok în Poezii Diverse 2 comentarii

Lumina m-a orbit, prin ea am văzut o doamnă la volan ce striga mut şi m-a lovit şi am căzut, cu capul de pămînt şi am tăcut. Mi-am revenit orbit iar de lumină, privind prin gene ce mă apărau, deci moartea e doar o trecere în altă lume, uite şi răspunsul pe care-l căutam. Pleoapele mi se păreau transparente, după o palmă încercam să mă ascund, ce mă aşteaptă doream a înţelege, Raiul sau Iadul îmi vor ieşi în drum. Lumina dispăru pe neaşteptate şi pentru o clipă în beznă am căzut. Ce-i Iadul? E singurătatea, lipsa de cei mai scumpi, pe care i-am pierdut. În jurul meu se-ntruchipa o sală, născîndu-se din infinit, iar din podea, creşteau tronuri de ceară, încununate cu capuri de lupi ce priveau spre răsărit. Cît a trecut pîn’ zeii au apărut, nu ştiu, timpul putere nu are în acea lume, eu mă întrebam de-s zei sau oameni sunt, îi cunoşteam pe fiecare după nume.
Unul din ei, în cîrjă sprijinit, privindu-mă, vorbi agale:
-Alexandrule, azi vei fi judecat de cei ce ţi-au lăsat ca moştenire Ţara, bătrînul Deceneu oftă din greu, învinuit eşti de indiferenţă faţă de Graiul şi de Plaiul tău, de laşitate şi lipsă de credinţă. De doreşti a te apăra – e dreptul tău.
Priveam mirat unde sunt zeii şi eu, care credeam că ei fac judecata, instanţa adevărată îmi sunt strămoşii, în faţa lor răspunde-voi pentru fapte. Ce aveam de spus, strigat-am:
-Nu sunt singurul, ceilalţi la fel ca mine sunt. Eu am încercat să lupt, dar mă durea Prutul şi-n valurile sale m-am pierdut.
-Răspunde-mi, tunase Decebal, de ce ai uitat de rădăcinile tale, trăiţi acum între petale, pe cînd eu cu sînge pămîntul am irigat.
-Eu laş nu am fost, de moarte nu aveam frică, dar unul singur ce puteam să fac?
-Să urli la Bendis cum urlă lupii, eu la început tot singur am urlat, pînă cînd lumea întreagă nu a aflat: cu Dacia nu e de jucat.
Marele Ştefan îşi mijise ochii:
-Spui laş nu eşti. De ce atunci puteri străine calcă în picioare a noastră ţară, eu nu o închinam, mai bine o făceam scrum.
-Noi mici suntem…
-Şi eu tot mic am fost.
-Cînd m-am născut, deja eram în cătuşe…
-Cătuşele părinţii ţi le-au scos, cînd hora o dansau în mijlocul Prutului.
-Cît de unire nici nu ai încercat, Mihai Viteazu îmi arătă obrazu, indiferenţa ta e de neexplicat, tu, care încă te numeşti bărbat.
-Unire am dorit, dar…
-Dar ce-ai făcut? În crîşme o cătai, între pahare, în vorbe goale cu sughiţ mut. Mai bine te deziceai de ţară.
-Aş îndrăzni să te întreb de limbă… În clipa aceea genele mi-au căzut, citeam în ochii lui Eminescu că-i e scîrbă: - Nu înţeleg cum ai putut…
-Veninul îmi era în sînge…
-Nu minte, sîngele îţi era curat, noi ţi-am lăsat un grai fără de fiţe, iar tu ai luat şi l-ai spurcat. Ruşine de ai avea, ai recunoaşte că nu eşti demn să te numeşti român, v-aţi înecat în făţărnicia voastră, scuipînd pe tot ce aţi avut mai sfînt.
Toiagul se înfipse în podea şi Deceneu încet se ridică:
-Te condamnăm la singurătate, cît mai departe de neamul tău!

Lumina mă orbi din nou şi frica pătrunse în întreaga mea fiinţă şi am auzit pe cineva strigînd:
-Respiră, Doamne ajută, s-a întors din nefiinţă.



2 Comentarii

  • Avatar of scriptorde scriptor

    imi place , iar cel mai mult imi place pedeapsa primita


  • Avatar of bodleu1952de bodleu1952

    E bine spus.


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!