Mărinimie

Ȋn revărsat de zori pe baltă,
Minunile luminii, iar.

Sclipesc fărȃmituri de-oglinzi
Pe chipul apei
Tot mai clar…

Plăci de oțel parcă sunt colo,
Iar, ȋntre sălcii, mai departe,
Lucesc comorile de galbeni,
Pesemne-ascunse
Peste noapte.

Ca in potire plutitoare,
Ȋn nuferi curg raze-aurii,
Pe stufăriș cȃnd se presară
Colb de argint…

Aici să fii!
Ȋn liniștea cea neclintită,
Asemeni unui colț de rai!

Ci numai dȃnsul, cocostȃrcul,
Cu noaptea-n cap ȋși zice: “Hai!”
Și intră-n baltă… pe picioare
Atȃta de subțiri și lungi,
Că nu e chip,
Nici de-ai fi broască,
Ȋn salt, la gȃtu-i să ajungi.

Pe lujerele cele-ntinse,
Se leagănă din trup, agale,
Ȋși udă pliscul, ori se uită,
Adȃnc, ȋn apă, croind cale
Privirii mȃndre, ispitite
De a găsi…
Ce-a căutat!

Răcoarea tare ȋl ȋncȃntă!
Satisfăcut, ȋnfiorat,
Nu află vreun motiv să plece,
Picioarele cȃt ȋncă-și scaldă
Ȋn apa limpede și rece.

Deodată, ȋnsă, se oprește!
Se ȋncordează tot!
Privește
Cu gȃtu-ntins!

Ce a găsit?

O broască!
Tremurȃnd pe frunza
Acelui nufăr aurit.

S-a minunat și ea, sărmana,
De frumusețea răsărită
Cu zorii zilei, dar acuma
E speriată.
Nu! ‘Ngrozită!

A-ncremenit pe piciorușe,
Cu ochii numai la vrăjmaș.

Ȋn spaima-i, e ca și sorbită
De pliscul celui
Uriaș!

Căci cine-ar mai putea ca dȃnsul
Să sece balta dintr-o dată?
Gȃndi broscuța,
Iar ȋn pieptu-i
Se-opri și inima să bată!

Din ȋnălțimea-i, cocostȃrcul
O vede cum s-a ȋnverzit
De frică…
Ȋnsă o s-o cruțe!
Nu pentru asta s-a trezit!

Mărinimos,
Parc-a-nțeles-o!

Apoi, nici nu o mai zărește,
Măreț,
Cum trece el prin balta
Ce-ntreg disprețu’-l oglindește.

Broscuța,-n salt de bucurie,
Pe-o altă frunză de pe lac
Se-avȃntă cu recunoștință,
Rupȃnd tăcerea zilei:

-Oaac!