Nedespărțite (după Emil Gȃrleanu)

Pădurea fumegă ȋn toamnă…
Se lasă negura, prelung,
Ca o perdea pe zarea-n care,
Ȋn stoluri,
Paseri iar se strȃng…

Din ele-aleg o călăuză,
O pun ȋn frunte și se-ntind,
Precum săgeata, către cerul
Ce le cuprinde

Și-l cuprind…

Un dor, ȋn taină, le ȋmpinge
Să-noate prin albastre ape,
Vȃslind din aripi, pȃn’ se șterge,
Ȋn depărtări,
Ce-a fost aproape…

Se duc! Dar unde? ‘N fremătare
E tot văzduhul și sub stele
O nouă lume e-n mișcare:

Cu vȃntul,
Frunzele rebele,

Ici-colo, umbre rătăcesc,

Un țipăt răsărit, se stinge –

Chemarea scurtă-a călăuzei,
Ȋntr-o privire
Stolu’-l strȃnge.

Cumva, tot soarele ni-l fură
Fugind cu el, și-n aripi cară,
Din sufletele noastre, ceea
Ce fu o dulce
Primăvară.

Un stol de patru turturele
Ȋntȃrzie ȋn dimineață.

Acum grăbesc, și-n fȃlfȃirea
De pene-un cȃntec
Piere-n ceață.

Pe urmă lunci, cȃmpii, păduri,
Cuprinse-n uriaș ocol...
Nici ele n-ar pleca, se pare!
Ȋn zborul lent se dau
De gol…

Dar ȋnălțimea iar le cheamă,
Tivind c-o aurie rază
Tot cerul care-și ține ochii
Deschiși,
Anume ca să vază:

Cum două o pornesc’nainte,
Iar alte două, mai apoi…

Neauzind ȋmpușcătura,
Din zborul ‘nalt, frumos,
Ȋn doi…

Doar călăuza, speriată,
Dădu un semn, ca să le strȃngă!

Cȃt s-au ferit,
Tot fu atinsă,
Adȃnc, sub aripa ei stȃngă,
O turturică… ce-o să plece
Oriunde rȃu’-ar vrea
S-o poarte…

Cu ea, la drum, și porumbelul,
Legați pe viață…
Și pe moarte.

S-a avȃntat spre cer o clipă,
Ȋntr-un elan,
Ȋncă sperȃnd…
Cȃnd cel din urmă fir al vieții
S-a rupt degrabă, sȃngerȃnd…

Rotind deasupră-i, o-nsoțește
Doar el,
Pe undele amare,
Jurȃndu-i veșnică iubire,

Ȋn timp ce stolul
Piere-n zare…