Viață prin Moarte

de Sa-Tok în Poezii Diverse 3 comentarii

Anghel Armaş, căpetenia tribului Armaşilor, măsura cu paşii cortul, negăsindu-şi locul. Buzele sale rosteau mut un singur cuvînt : “băiat, băiat, băiat”, rosteau neîncetat. Gîndurile zbuciumate nu-şi găseau locul, la fel ca el. Din cînd în cînd, ridica mîinile în sus, strigînd: ”Mărite Spirit, numai nu fată, te rog, numai nu fată” , apoi iarăşi muţea: “băiat, băiat, băiat” . Ochii săi rătăceau orbi pe pereţii de piele a cortului, neobservînd arcurile, săgeţile, suliţile, coifurile, scuturile cu care erau înpodobiţi. Nu era nevoie să le vadă, ştia douăzeci şi patru de straie pentru luptă, douăzeci şi patru de suliţi, douăzeci şi patru de scuturi, douăzeci şi patru de coifuri, douăzeci şi patru de duşmani ucişi, douăzeci şi patru de oameni, oameni, oameni... douăzeci şi patru de suflete şi douăzeci şi trei de fiice, fiice... ”Mărite Spirit, numai nu fată, te rog, dă-mi un băiat, dăruie-mi un moştenitor”. Fără să vrea, găsi cu privirea oglinda, ceaţa se împrăştie şi în faţa sa apăru chipul unui bărbat de patruzeci şi nouă de ani, bătrîn , obosit. Obrazul, nasul, fruntea erau încununate cu cicatrici, amintiri rămase de la luna sufletului. În fiecare an cîte o lună, douăzeci şi patru de ani la rînd, douăzeci şi patru de suflete, douăzeci şi patru de morţi. Pînă acum în vise le vedea feţele, dar feţele primului şi ultimului le vedea aievea… Împlinise douăzeci şi cinci, vîrsta la care ţi se permite să participi la luptele din luna sufletului. Adversarul care îi căzuse după zar, era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, zdravăn, înalt, plin de forţă, socotit cel mai bun luptător din tribul Cucuvelelor, dar nici Anghel nu era deocheat. De la cinci ani învăţa meşteşugul armelor. Puţin mai josuţ decît bărbatul pe care-l poreclise în sinea sa “cucuvea”, înţelegea că avea o prioritate, “cucuveaua” era prea încrezut în sine, prea, şi Anghel se folosise de acest lucru. Îi era frică şi frica îi dădea puteri, nu avea dreptul la greşeală şi nu o comise. Acum, cînd îşi amintea de acele timpuri, recunoştea că avuse şi noroc. Cu toate că nu era stîngaci, tatăl său de mic copil îl învățase să lupte cu stînga şi îi priise. “Cucuveaua” nu se aştepta la un asemenea atac, în toiul luptei, cînd nimic nu arăta că prioritatea e de partea unui sau altui adversar, Anghel, cu o mişcare fulgerătoare, aruncă suliţa din mîna dreaptă în stînga şi i-o înfipse în burtă, însă nu îl lăsă să se chinuie mult, în scurt timp îi tăiase beregata. Cu ultimul său adversar luptă acum zece luni, un războinic tînăr, care avea doar douăzeci şi nouă de ani, din tribul “Mîncătorilor de cîini”. Băiatul într-adevăr era un dulău, un dulău neînfricat şi acum îşi amintea cum se stinse scînteia din ochii lui, cînd îi înfipse cuţitul în piept. Văzu o faţă mirată, o faţă care nu dorea să creadă că moare, băiatul şopti încet: ” De ce?” şi îşi dădu răsuflarea. Din clipa aceea, Anghel în fiecare zi se întreba “De ce? De ce e nevoie ca cineva să moară, pentru ca altcineva să se nască?”. Avea douăzeci şi trei de fiice, care s-au născut datorită faptului că el a luat viaţa la douăzeci şi trei de bărbaţi. Dacă nu-şi dorea un băiat, un urmaş, cu mult timp în urmă avea să abandoneze luptele din luna sufletului, dar datinile sunt datini, regulile sunt reguli. Datinile spun că, dacă nu va avea un urmaş, după moartea capului familiei, soţiile sale vor fi împărţite conform zarului bărbaţilor tribului, iar Anghel ţinea la soţiile sale. Soarta fiicelor era mai uşoară, ele singure puteau să aleagă pe cine doreau de soţ.”Băiat, băiat, băiat, Mărite Spirit, dăruie-mi un băiat”. Anghel simţea că nu mai poate aştepta, că răbdarea îi seacă. “Ce naiba fac moaşele alea blestemate?”. Aşteptarea, ce poate fi mai greu decît aşteptarea? Aşteptarea în necunoaştere. Și dacă se va naşte fată, ce va face? Peste o lună va împlini cincizeci de ani şi nu va mai avea dreptul de a participa la luptele din luna sufletului, aşa cer datinile. Îşi scoase pumnalul din teacă şi întinse mîna, mîna îi tremura. Datinile spun că tatăl, dacă nu e mulţumit de sexul pruncului, are dreptul de a-i curma viaţa, pentru a plămădi altul, dar cum ar putea? Pielea de la intrare se dădu la oparte şi apăru prima sa soţie, Mara. Cu toate că era mai tînără decît el doar cu trei ani, îşi păstra încă frumuseţea. Privindu-i corpul zvelt, Anghel se prinse la un gînd: ”Încă îmi mai dă fiori”. Îi găsi ochii, oare ce dorea, pruncul s-a născut deja? Începu să transpire, în gît i se uscă. “De ce tace? De ce nu spune nimic?” Palmele sale se strînse în pumni, încît degetele începură să doară. Dar ce durere putea fi mai mare decît aşteptarea mută? Simţea că stomacul încearcă să i se întoarcă pe dos, în sfîrşit Mara vorbi:
-M-am gîndit, că, dacă nu va fi băiat, m-aş putea jerfi.
În clipa aceea, Anghel nu înţelese sensul cuvintelor, deci încă nu s-a născut, deci mai e timp. Dar pentru ce timp, pentru aşteptare? Aşteptarea care pînă acum i se părea atît de grea, deveni o salvare, o amînare a clipei ce trebuia să vină. Clipei de care lui atît de tare îi era frică.
- Să te jertfeşti?
-Tu nu mai poţi participa la luptele din luna sufletului, nu ai dreptul... Iar dacă eu voi muri, glasul Marei tremura, poate vei avea un băiat. Brusc, Mara zîmbi, bine dar pînă atunci mai e, în glasul său se auzea o bucurie, o bucurie falsă, încerca să-l susţină, fiind gata în acelaş timp să se jerfească.
Anghel se înfurie, toate sentimentele pe care atîta timp le ţinea în sine, ieşise la suprafaţă. Cu mîna dreaptă o apucă pe Mara de gît, strîngînd, o ridică în sus.
-Jertfă? Și cum crezi că o să pot trăi apoi, cum o să mă uit în ochii copiilor mei, în ochii băiatului meu... A!.. Nenorocito... ai ales un bărbat blestemat, pleacă, pleacă să nu te văd.
Degetele sale se descleştaseră şi Mara, care începu să-şi piardă cunoştinţa, căzu la picioarele sale. Faţa ei muţise. Ochii ei nu exprimau nici ură, nici tristeţe, era o femeie puternică. Lîngă aşa femei, de obicei, orice bărbat, cît de laş nu ar fi, devine erou. Făcea parte din femeile care conduc, care schimbă lumea, chiar dacă se află în umbră. Furia lui Anghel trecu, la fel de repede cum apăru.Căzu în genunchi cu capul în poala Marei şi începu a plînge, nu îşi cerea iertare şi nici nu era nevoie, Mara înţelegea totul. Mîinile Marei îi mîngîiau capul, vorbind în limba lor, nu era nevoie de cuvinte, ştia: în unele clipe e mai bine să taci.
-De ce? se auzi glasul lui Anghel dintre lacrimi, de ce?
-Totul e în mîinile Marelui Spirit.
-Marele Spirit! Nu Marele Spirit a luat viaţa acelor bărbaţi, eu am luat-o. Dar ce drept am eu a lua viaţa cuiva, nu eu le-am dat-o. Ei tot au fost fiii taţilor şi mamelor sale, care îşi doreau ca ei să trăiască, la fel cum noi ne dorim. Nu mai bine ar fi ca fiecare sa moară la timpul lui, ca apoi să se nască altcineva?
-Ştii bine, legile sunt scrise în cartea Marelui Spirit.
-Cîteodată am impresia că a fost scrisă de oameni, că nu există nici un Mare Spirit.
-Dacă ar fi aşa, nu ai fi avut acum douăzeci şi trei de fete, se năşteau la altcineva, nu la tine.
-Douăzeci şi trei de oameni morţi, Mara, douăzeci şi trei... nu e corect.
-Corect? De unde ştim noi, scumpul meu soţ, ce e bine şi ce e rău? De unde ştim că binele e bine şi răul e rău? De unde ştim că nu e invers? Degetele lui Marei arau părul lui Anghel, ai însuritm,bărbatul, meu de atîtea gînduri.
-De durere, nu de gînduri....
-Durere, de ai şti cîtă durere am tras eu, cînd ţi-ai luat încă o soţie, apoi încă una.
-Tu m-ai sfătuit.
-Da, pentru că mă durea faptul că nu-ţi pot da un moştenitor, mă durea durerea ta, dar mă bucura faptul că tot timpul te întorceai la patul meu din piele, nepăsîndu-ţi de altele.
-Pentru că te iubesc.
-Tot doream să te întreb, te-ai îndrăgostit de mine la prima vedere?
-Nu, acum înţeleg, la început era doar o chemare carnală, iubirea a venit mai apoi, cu timpul, cu cît mai mult te cunoşteam şi, crede-mă, e un sentiment mult mai puternic.
-Ştiu, eu te-am ales din cauza ochilor tăi, alergau în căutare, erai aşa timid, îmi a...
Mara nu sfărşise vorba, blana de la intrare se încovoie şi apăru a doua soţie, Kira, în ochii ei se citea frică. Anghel și Mara gîndiră în acelaşi timp: ”Fată”. În spate se auzi zarvă şi strigăt de copil, moaşa intră cu pruncul în braţe, atent îl aşeză la picioarele lui Anghel. Bătrîna căpetenie simţi că îşi pierde cumpătul, dar hotărîrea trebuia luată acum, imediat, mîna sa se întinse spre pumnal, persoanele care îl înconjurau îi urmăreau orice mişcare, o privi în ochi pe Mara.
“Mai bine eu decît pruncul”, Mara făcu un pas înainte, de undeva de printre numeroasele fuste, mîinile sale scoaseră un cuţit, însă Anghel îi citise gîndurile încă înainte de a păşi în faţă. Pumnul său o lovi din plin, încurcîndu-i să-şi ia viaţa.
-Astăzi nu va muri nimeni, spuse el și îşi ascunse pumnalul în teacă şi luă pruncul în braţe.
Anghel nervos trăgea din pipă, nu era pentru prima oară cînd se afla în cortul vrăjitorului, dar totuşi se simţea incomod. Un bărbat adevărat nu-şi arată frica niciodată, dar te pui cu spiritele? Îşi aminti de cîte ori văzuse cum vrăjitorul salva oameni de la moarte, lecuindu-i de muşcăturile şerpilor, îndreptîndu-le oasele, cusîndu-le răni şi multe, multe alte încercări pe care Marele Spirit le trimite oamenilor.
-De ce m-ai chemat, slugă a duhurilor? în adîncul sufletului său se năştea o speranţă, ea înca şi mai mult îi fura din linişte.
-Ieri am vorbit cu un negustor, vrăjitorul nu se grăbea, alene trăgînd în el din pipă, venea din est, de peste Marele Rîu. Vrăjitorul mai aruncă un lemn în foc. Pe Anghel nu prea îl interesa de unde venea negustorul, dar ce aducea, nu atît mărfuri, cît ceea pentru ce l-a chemat vrăjitorul, dar etichetul nu-i permitea să-l întrerupă din vorbă, cu toate că ştia: vrăjitorul se juca cu sentimentele sale. O jumătate de oră vrăjitorul a tot povestit despre mărfurile pe care le-a adus negustorul şi, în sfîrşit, trecu la subiectul principal.
-Negustorul mi-a vorbit despre un mare luptător, de pe cealaltă parte a rîului. El şi întreg tribul său au încălacat legile Marelui Spirit, au uitat de luna sufletului şi de ceea ce scrie în Sfînta Carte, vrăjitorul făcu o pauză, trăgînd lung din pipă.
-Povesteşte-mi.
-Ei au cucerit toate triburile de pe celălalt mal al marelui rîu, aducînd moarte la cei care nu au dorit să li se supuie. De fapt nu lor, dar lui, căpeteniei, lui Alexandru. El s-a proclamat fiu al morţii şi al vieţii, ignorîndu-l pe Marele Spirit... Azi noaptea am avut un vis şi am înţeles de ce pînă acum nu ţi-a fost dat să ai urmaş, Marele Spirit doreşte ca tu să pleci pe celălalt mal, să-l găseşti pe acest Alexandru şi să-i iei viaţa, atunci ca răsplată el îţi va dărui un fiu.
-Să mai iau viaţa unui om?
-El nu e om, e ucigaş.
-Ucigaş, dar eu ce sunt, nu ucigaş, nu un călău?
-Călăul aduce moarte la hotărîrea tribului şi călăul e ales de trib. Din cîte îmi aduc aminte ultimul călău l-am văzut pe cînd aveam doar cinci ani. În tribul nostru, oamenii nu încalcă legile şi slavă Marelui Spirit. Nu uita, călăul aduce moartea la condamnat, celor la care le-ai curmat tu viaţa, stăteau în faţa ta înarmaţi, dorind a ţi-o lua pe a ta. Ei, acum au nimicit bărbaţii celorlalte triburi, vor avea copii, dar apoi îşi vor dori alţii. Crezi că o să înceapă a se ucide unul pe altul, nu, vor trece rîul şi se vor apuca de noi. Vrăjitorul tăcu, era agitat, părea că se afla în extaz, peste o clipă, continuă cu cel mai dureros argument pe care îl păstrase pentru sfîrşit:
-Gîndeşte-te la moştenitorul tău.
-Mă gîndesc, dar dacă tu eşti doar o jucărie în mîinile acestui Mare Spirit?
-Dacă sunt doar o jucărie, înseamnă că există, deci trebuie să ne supunem.
Anghel mai trase odată din pipă.
-Spune-mi unde pot să-l găsesc pe acest negustor.
Anghel privea spre tabăra lui Alexandru, era imensă, asezată în formă de potcoavă cu gura spre rîu, părea că nu are început şi sfîrşit. În mijloc se afla cel mai mare cort, cortul căpeteniei. Tabăra părea liniştita, trăia cu veaţa ei de zi cu zi. Azi noaptea, înspre zori, cînd somnul e mai dulce, va pătrunde în cortul lui Alexandru şii va înfibge cuţitul în inimă. Nu socotea că e o faptă demnă de un bărbat, dar, dacă îl cheamă la luptă cinstita, va ieşi? Şi dacă nu, dacă pur şi simplu îl vor ucide? Ca să-şi alunge gîndurile şi ca să treacă mai repede timpul, se ascunse între nişte tufari ghimpoşi şi adormi. Însă nu avuse parte de un somn liniştit, în vis, rînd pe rind, îi apăreau fețele bărbaţilor pe care îi ucise şi fiecare îi spunea: ” Moarte aduce viaţă, moartea aduce viaţă”, doar ultimul şoptea: ”Moartea aduce moarte, moartea aduce moarte”. Cu aceste cuvinte în gînd și se trezi. După stele înţelese că mai sunt patru ore pînă la răsărit. Îşi scoase hainele care socotea că o să-l încurce şi, rămînînd aproape gol, se frecă cu ţărînă. Din toate armele îşi luase cu el doar cuţitul, pe care îl strînse între dinţi şi, tîrîş, porni spre cortul lui Alexandru. Se mişca atent ca un şarpe, doar în vîrful degetelor de la mîini şi picioare, avînd grijă să nu dea de vreo frunză sau creangă uscată care ar putea trosni, trădîndu-l. Normal, la pas liber, distanţa pe care trebuia să o parcurgă, nu-i lua mai mult de douăzeci de minute, dar tîrîş durase aproape trei ore. În sfîrşit, cînd asemenea unei cobre se ridică lîngă cortul lui Alexandru în picioare, avea senzaţia că toate oasele îi tunară. Ca o pisică intră în cort si încremenise, Alexandru îl aştepta în faţa focului ce mocnea domol, trăgînd din pipă. Stătea asezat cu piciorele încrucisate sub el.
-Eşti bătrîn, te mişti greu, te aşteptam acum o oră.
Pentru o clipă Anghel se pierdu, dar se luă în mîini:
-M-ai aşteptat?
-Vînătorii mei încă acum două zile au dat de urmele tale, ia loc, nu-ţi fie frică, suntem singuri, eşti oaspetele meu, apoi, dacă vei dori, vom lupta corp la corp, în luptă cinstită.
-Aşa şi-mi doream, nu de moarte aveam frică, de faptul că poate mă refuzai. De ce nu mă ucizi?
-Viaţa unui om e prea scumpă ca să fie pur şi simplu aşa curmată. Câte ori ai văzut moartea în faţă, bătrîne? Cîte vieţi ai luat?
-Douăzeci şi patru.
-Douăzeci şi patru, pe cînd eu mult mai multe, spune-mi, îi vezi noaptea în vis?
-Da, în fiecare noapte.
-Şi ce-ţi şoptesc?
-Că moartea aduce viaţă.
-Ai mei îmi spun că moartea aduce moarte, de aceea şi am unit toate triburile, ca să nu mai fie nevoie de moarte, pentru a aduce viaţă. De cînd m-am născut, tata tot îmi spunea: ”Păstrează viaţa, iubeşte-o, stimeaz-o, căci pentru viaţa ta a murit un om, ca tu să poţi trăi”. La început, am jurat că nu voi ucide, niciodată pe nimeni, că nu voi avea copii şi deci nu-mi voi spăla mînile în sînge. Dar atunci eram naiv, nu cunoşteam ce-i dragostea de femeie, gustul buzelor pentru care dai orice avere. Cînd mi s-a născut primul fiu, mă gîndeam cum aş putea să fac ca el să nu treacă prin ceea ce trec eu, ca el să nu simtă gustul sîngelui.
-Şi ai hotărît atunci să nimiceşti toate triburile.
-Nu, am stat şi m-am gîndit. Noi, orbi fiind, tot timpul am trăit după Cartea Marelui Spirit, dar gîndeste-te şi singur, dacă curmi viaţa soţiei tale, alta va naşte un prunc, dar dacă moare de la sine...
-Nu se naşte nimeni.
-Ba nu, se naşte, dar în alt trib, aminteşte-ţi: la voi nimeni, niciodată, nu s-a născut pur şi simplu aşa, fără vărsare de sînge?
-Au fost cazuri, dar…
-Oamenii o luau ca binecuvîntarea Marelui Spirit.
-Da.
-Marele Spirit se joacă cu noi, dacă unim toate triburile, nu va mai fi nevoie de vărsare de sînge, oamenii vor muri şi se vor naşte de la sine. Îţi aduci aminte ce scrie în Sfînta Carte?
-“La început era haos şi Marele Spirit a adus cu el ordinea, astupînd cu palma sa pămîntul...”
-Nu începutul, sfîrşitul cărţii: ”...dar va veni timpul cînd haosul se va împrăştia şi luna sufletului va dispărea.” Bătrîne, ai fost cîndva la capătul pămîntului?
-Nu.
-Dar eu am fost, în toate cele patru părţi. Pămîntul e mic şi Marele rîu care ne desparte nu e aşa de mare. El vine din munţi, munţii care cresc din ceaţă şi pleacă el tot în ceață. Suntem înconjuraţi de ceaţă. Dar cei acolo după ceaţă?
-Nu m-am gîndit niciodată la asemenea lucruri.
-Desigur, suntem prea ocupaţi gîndindu-ne la viaţă şi la moarte.
-Şi ce-i acolo după ceaţă?
-Ai auzit vreodată legenda care spune precum că pămîntul e rotund?
-E o legendă prostească, toţi ştiu că pămîntul e plat.
-Da, dar bunelul meu spunea că e cea mai veche legendă, o ştia de la bunelul său, iar el, la rîndul lui, de la al său şi tot aşa, de la începutul lumii. Şi dacă am crede legenda, ce dacă pămîntul într-adevăr e rotund? Iar noi suntem acoperiţi de mîna Marelui Spirit, participînd la jocul lui. Legenda mai spune că nu tot timpul aşa a fost, că nu tot timpul a existat luna sufletului.
-Ce propui acum?
-Să trecem de ceaţă, tu şi eu, oamenii mei sunt viteji, dar încă au frică de Marele Spirit. Noi suntem conducători, conducători înăscuţi şi, dacă e nevoie de jertfit, eu sunt gata pentru tribul meu, tu ce spui?
-Am venit să te ucid, dar îmi dau seama, chiar dacă dormeai, nu puteam să o fac, nu-mi permitea conştiinţa.
-Eşti un bărbat adevărat, zîmbi Alexandru, nu ştii să minţi, acum hai la somn, vom avea nevoie de puteri.

Anghel privea cum rîul se prelingea în ceaţă, Alexandru aprinse o torţă şi vorbi:
-Mai întîi vom merge pe mal, să vedem unde se sfîrşeşte ceaţa, apoi vom mai vedea ce e de văzut, zîmbi. Dar Anghel înţelegea că după zîmbet se ascunde curiozotatea amestecată cu frică. Alexandru intră primul în ceaţa glumind:
-Principalul e să nu pîrlim barba Marelui Spirit.
Ceaţa era deasă, dar torţele îi ajutau să vadă unde păşesc, peste douăzeci de metri dădură de un munte.
-Ce munte straniu, Alexandru îl atinse atent cu torţa, apoi cu mîna, e neted, la fel ca fesele soţiilor mele.
-Tot îţi arde de glume? îl întrebă Anghel.
-Gluma mă ajută să nu o iau la fugă de frică şi de dorul soţiilor mele. Dar ce avem: dacă acest munte ciudat ne înconjoară din toate părţile, vrăjitorii probabil l-ar numi palma Marelui Spirit, atunci apa din rîu, ar trebui să se acumuleze, pe cînd ea liniştit curge undeva mai departe. Cum stai cu înotul?
Anghel zîmbi:
-Ca peștele.
-Minunat, eu ca broasca, rîse din nou Alexandru, mă voi lega cu o frînghie şi voi înota pe sub munte, dacă e trecere. Dacă trag de trei ori înseamnă că nu mai am puteri, mă scoţi. Dacă trag de cinci ori, înseamnă că sunt în cealaltă parte, atunci te legi şi tu, şi înoţi spre mine.
Şi iarăşi aşteptarea, Anghel călca de pe un picior pe altul, timpul trecea greu, foarte greu, i se părea că în acest timp ai putea înota sute de metri, în sfîrşit Alexandru trase de frînghie: odată, două, trei, patru, a cincea oară nu o mai aşteptase. Înseamnă că a ajuns pe cealaltă parte, înseamnă că nu e sfîrşitul pămîntului. Se simţi din nou plin de puteri, i se părea că pluteşte, grăbit se legase şi sări în apă. Apa era rece, dar el nici nu observase, înota înainte, unde, unde e partea cealaltă şi iarăşi timpul se opri, părea că nu va mai ajunge niciodată, plămînii îi cereau aer, oricum, nu mai era tînăr. Peste puţin timp observă în sfîrşit lumina, peste cîteva clipe zăcea întins pe mal. Alexandru rîdea, sărea în sus, deparcă era un copil mic, căruia i se dărui o nouă jucărică. Entuziasmul lui trecuse şi la Anghel.
Deci e adevărat, pămîntul e rotund. Privi în jur, păduri, păduri pe ambele maluri ale rîului.
-Alexandru, capătul rîului nu se vede, oare acest pămînt e la fel de mare ca al nostru?
-Mult mai mare, frate, mult mai mare şi noi îl vom popula şi nu ne vom mai închina nicicînd la Marele Spirit, nicicînd. Anghel ridică mîinile în sus şi strigă: ”Dar va veni timpul cînd haosul se va împrăştia şi luna sufletului va dispărea”
El nici nu-şi închipuia cîtă dreptate era în vorbele sale, căci ei, în sfîrşit, scăpaseră din rezervaţie.



3 Comentarii

  • Avatar of Mephistopholesde Mephistopholes

    Sfirsitul rupe )))) astept continuare maestro )))))


  • Avatar of anothermede anotherme

    "Marele Spirit se joca cu noi"...
    In spiritul tau e ceva mai mare ca Marele Spirit, e chiar constiinta aceea...(a lui Anghel... a ta...?...)
    S.F.-ul tau are ceva aparte, o mare doza de uman. Imi amintesti de Alexandru Ungureanu, un scriitor roman de anticipatie extraordinar. Cinste talentului tau!


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!