Lut.

de Sa-Tok în Poezii Diverse 5 comentarii

Apartamentul cu o odaie era destul de spațios, 65 de metri pătrați, însă puțin semăna a locuintă, mai mult a atelier. Pe pereți, prin colțuri, pe podea, zăceau tablouri, zeci de tablouri. Toate începute, dar nici unul dus până la bun sfârșit. Părea că tablourile au venit din altă lume, o lume a îngerilor, a demonilor, o lume unde moartea se plimbă printre oameni. Majoritatea tablourilor redau lupte, lupte între bine și rău, lupte ce se dădeau în interiorul autorului, în interiorul lui Manole. Jos, pe lângă pereți, prăfuite, se odihneau o sumedenie de obiecte din ceramică. Ochiul unui artist experimentat avea să spuie că nu sunt chiar reușite, dar pentru Manole ele erau o comoară, erau făcute de mâinile sale. În odaie mirosea a lut, lumânări, tămâie și mort.” Aromele” erau puternice, dar cel mai mult lupta mirosul de ceară cu cel de mort. Manole stătea în picioare, cu o carte în mână, având în față desenată o pentagramă. Fiecare colț al pentagramei era încălzit de cîte o lumânare, în jurul ei o sumedenie de cărți, haotic aruncate, răscolite, uitate. Manole citea din cartea pe care o ținea în mână, glasul său suna neîncrezut. Cuvintele ce le rostea erau în ebraică, unele dintre ele demult moarte. După ce termină de citit, Manole făcu o brazdă în palmă și picură în interiorul pentagramei. Apoi așteptă și cu cât timpul trecea, înțelegea că nu i se va răspunde. O furie nebună puse stăpânire pe el, zvârli cartea ce o ținea în mijlocul pentagramei, pentru a o lovi apoi cu piciorul. Lovea în tot ce nimerea: lumânări, cărți, figuri din lut, pumnii i se spărgeau de pereți, distrugând tablourile, atât de iubite înainte și atât de urâte acum. La un moment dat, obosit, se opri, în jurul său era dezastru, dar nu-i mai păsa acum de nimic, începu să râdă cu un râs bolnav, strigând:- Dumnezeu nu există, nu există demoni, îngeri, nu există viață după moarte, nu există nimic...Râsul se transformă în plâns, căzu la podea și se făcu ghem. Ochii săi cătau ochii Irinei și îi găsi, priveau în gol. Irina zăcea în același loc unde o lăsase acum trei zile, pe gât i se mai observau urmele mâinilor sale: “E moartă, eu am ucis-o…poate se preface, ce este moartea?...Doamne și totuși cît e de frumoasă, Dumnezeu nu există...nu, nu există!” Manole își șterse lacrimile, amintindu-și clipa aceea cînd mâinile sale strângeau gâtul Irinei, nu dorea s-o ucidă, doar să o sperie. Atunci cînd a înțeles că în fața sa e un corp neînsuflețit sări într-o parte de parcă era fript, din clipa acea nu s-a mai atins de ea. De ce o făcuse? El, care o singură dată a ridicat mâna la o femeie, o singură palmă...Atunci și acum o făcuse din gelozie. Cazul cu palma se întâmplase acum doi ani, crezând că Irina îl înșeală o lovise, ea, calmă, îl privi în ochi și-l întrebă: -Ți s-au terminat cuvintele? Manole se pierdu, așepta strigăte, lacrimi, frică, dar ea, calmă, îl privea în ochi. Înțelegînd ce a făcut, se aruncă în genunchi, cerându-i iertare, Irina se feri de el, îndepărtîndu-se, îi șopti:” Fii bărbat!”, de atunci nu a mai îndrăznit niciodată să ridice mâna la ea, vorbele Irinei i se înfipseseră în piept: ți s-au terminat cuvintele? ți s-au terminat cuvintele? Dar gelozia oricum îl mânca, uneori avea impresia că toată lumea din jur îl minte, că prietenii săi, împreună cu Irina, ascund ceva de el. Își pierduse încrederea în toți, ea era frumoasă, oare cine nu și-o dorea, iar el, cine era el, ce putea să-i ofere în afară de dragostea sa? În afară de dragoste și gelozie. Uneori o urmărea cînd ea ieșea în oraș cu prietenele sale, în adâncul sufletului dorindu-și să o prindă cu cineva, înșelîndu-l. Cu trei zile în urmă, Irina îi spusese că pleacă, nu mai rezistă așa, că a obosit de gelozia lui. Manole, strigând, o întrebă: -Ți-ai găsit pe cineva?, dorind să audă “Da” și „Da” ca răspuns a primit. Erau ultimele cuvinte pe care le-a spus Irina, ce a urmat mai apoi, Manole își aducea aminte prin ceață. Își mai șterse o lacrimă: -Te iubesc, auzi Irina, te iubesc, am vrut să-mi vând sufletul pentru a te readuce la viață, dar nu există nici Diavol, nici Dumnezeu.
-Există, cuvintele veneau din spatele său, la auzul lor, Manole sări în picioare, fotoliul pe care îl răsturnase în furie, acum stătea așezat la locul său, iar în el se făcuse comod un bărbat de vreo patruzeci de ani. Bărbatul purta un sacou alb, pantaloni negri, cravată albă, cămașă neagră. Pantofii albi străluceau în contrast cu pălăria neagră. În mînă ținea o bucățică de hîrtie în care presura tutun, cu limba udase hîrtia, făcu o țigară și o aprinse.- Cine ești? Întrebă Manole.
- Am sute de nume, răspunse bărbatul, la fel cum Dumnezeu are mii, desigur “ Cel care aduce lumină” mie îmi pare cel mai tare.- Lucifer, Manole nu întrebă, știa .- Apropo, cred că ar fi bine să știi, Irina nu te-a înșelat niciodată și nici nu și-a găsit pe altcineva, doar că a obosit de gelozia ta. Cel care aduce lumină zâmbi, zâmbetul său era ca un rânjet de câine care e gata să muște. - Probabil ar trebui să-mi fie frică de tine, dar nu mi-e frică, Manole nu mințea așa și era. – Nu ai ce pierde, ști ce e cel mai periculos pe pământ? Un om care nu are ce pierde. – Vreau să o readuci la viață și apoi fă ce dorești cu mine. – Nu pot, Cel care aduce lumină zâmbi, trăgînd din țigară. – Dar credeam... – Sunt stăpînul pământului, al infinitului, dar nu și al cerului. - E în Rai? – Nu se știe, sunt unele lucruri pe care nu le cunoaște nimeni în afară de Egova și să învie morții fără El, tot nu poate nimeni. Dar m-ai chemat și am venit să închei un pact, nu pot s-o întorc, dar pot să-ți dau alta, la fel ca ea. – Clonă? – Nu, nu clonă, o vei face singur, cu brațele tale, Cel care aduce lumină mișcă din mână și-n fața lui Manole apăru un morman de lut. – Lut? – Nu e un lut obișnuit, e lutul din care Dumnezeu a făcut primul om, ești talentat, ai putea să-ți faci o altă Irină. Ce spui, batem palma? Ochii lui Manole se aprinseră, fără să se întrebe de ce totul e așa de simplu, răspunse”Da”. – De corpul neînsuflețit al Irinei, mă ocup eu, Cel care aduce lumină mai făcu o mișcare cu mâna și trupul neînsuflețit dispăru. – Nu semnăm nici un contract? întrebă Manole. – Nu, sufletul tău deja e al meu, “da” e de ajuns, voi oamenii nu prea cunoașteți forța cuvântului. Ceva se auzi la geam, Manole întoarse capul, i se păruse, când reveni, Cel care aduce lumina nu mai era, dispăruse.
În seara aceea, Manole, obosit, dar mândru de sine, adormi, Irina era capodopera lucrărilor sale, poate s-ar primi chiar mai bine decît cea adevărată. Nu avu visuri, demult nu mai visa în somn, visa doar aievea, cu mâinile în lut. Cînd se trezi, Irina nu era la locul său, pentru o clipă se sperie, apoi o observă la geam, nu din lut, ci din carne și oase, vie. Nu avea nici o haină pe ea, Manole luă o pătură și se apropie învelindu-i umerii. Peste o clipă, Irina se întoarse cu faţa și Manole o privi în ochi. Ochii Irinei erau morți, pentru o clipă gândi că sunt doi ochi orbi, că poate undeva a greșit el, dar nu erau orbi, vedeau, doar că erau goi, lipsiți de aripile sufletului.
Satan, la tronul eternității, viclean privea spre pomul vieții, gîndind ce dacă cu un fruct un muritor o să corup, zis și făcut, peste o clipă apăru la o răscruce pe o aripă...



5 Comentarii

  • Avatar of anothermede anotherme

    De acord cu ceea ce s-a spus mai sus, deşi înclin să cred că că nici măcar nus-a gândit la toate acestea când s-a lăsat dus de actul creaţiei instinctualul Sa-Tok, ele fiind doar reminiscenţe ale lecturilor sale, nu neapărat bază de pornire. Ar mai fi multe de spus, fiecărui cititor deschizându-i-se tot alte orizonturi şi teme pe măsură ce textul curge şi, totuşi, talentul narativ al lui Sa nu dă impresia de aglomerare, textul nefiind încărcat.
    Am să-i las lui hellotoall plăcerea de a spune că şi aici Diavolul se îmbracă de la Prada, deşi e varianta masculină a lui. :)
    Pe mine m-a dus cu gândul la legenda lui Faust, doar că eroul îşi vinde sufletul în numele iubirii şi nu din motivul egoist al găsirii pietrei filozofale, ceea ce-l apropie puţin de sufletul cititorului, arătându-l mai puţin culpabil. Şi mi-a mai amintit puţin de mitul lui Orfeu, cel capabil să coboare în infern ca să-şi salveze dragostea, dar, la fel ca şi Manole, păcălit şi el de o anumită clauză a contractului. Se ştie că datorită impulsivităţii şi nerăbdării sale, a sentimentului de proprietate, pe care el îl considera ocrotire, a pierdut-o din nou pe Euridice, de data aceasta definitiv, aşa cum şi eroul lui Sa-Tok, fără să ştie, n-a mai regăsit-o niciodată pe Irina, el neluând în seamă clauza aceea în care Cel ce aduce lumină i-a spus: „va fi o altă Irina”.
    N-a spus nimeni nimic de magia neagră ridicată la cote înalte, de pentagramă, dar nici eu nu am să vorbesc despre asta, pentru că mă tem de astfel de lucruri şi, aşa cum spune Sa, nici măcar nu realizăm câtă putere are şi un simplu cuvânt.
    Impresia cea mai puternică mi-au lăsat-o, de fapt, cei trei perdanţi, Manole, Irina şi Cealaltă Irina, trei vieţi distruse dintr-un imbold de când lumea şi la fel de actual: sentimentul de gelozie, de fapt eternul sentiment al proprietăţii şi eternul sentiment al nesiguranţei.
    Nu pot să închei decât cu câteva versuri din „Iubirea de lut” ale celui care a spus tot, despre tot:
    „Mai arde pe sfârşite lumânarea
    Şi-n somn, probabil că acum mă strigi
    Iar eu stau la taifas cu disperarea
    Că-n noaptea asta nu mai eşti aici.”


  • Avatar of anothermede anotherme



    http://www.youtube.com/watch?v=O0V2ZIPXcBk


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!