Legenda lui Draco

de Sa-Tok în Poezii Diverse 10 comentarii

Dedicată Cristinei Geambaşu

Legenda ce-ți voi povesti-o, am auzit-o de la un lup, într-o noapte cu lună plină, pe cînd făceam popas sub un nuc. Închizându-și ochii roși, îmi vorbi din depărtare: -Transmite-o apoi și altora, legenda să nu moară. S-a întâmplat demult, dar parcă a fost mai ieri, când printre oameni, în lume, se mai întâlneau și Zei. Cu ochii închiși și acum, văd dacii munți ridicând, iar în câmpiile luminoase, pe geți râuri săpând. Aveau același port, aceeași limbă mândră, care și azi bătrânii, în doine o mai cîntă. Tu te întrebi, probabil, prin ce se deosebeau, doar printr-un singur fapt, Zei diferiți venerau. Dar să-ți vorbesc de Zei, să mă-nțelegi corect, Zeița lună Bendis, născuse doi băieți. Gemeni la înfățisare, de erau în chip de om, în chip de zeitate, un lup alb și un roșu zmeu. Trăiau frații în pace, dar cum se-ntâmplă adesea, s-au certat ei într-o zi, din cauza unei fete. Se întâmplase-n toamnă, era pe înserate, cînd ei ceruseră gazdă la un han, pentru o noapte. Fecioara cu pricina, lucra ca servitoare, însă la-nfățisare, era de o frumusețe rară. În ochii negri de phoenix, îi ardea o lumină vie și inimile zeilor se aprinseră de iubire. La început, Zamolxis, căci așa îi chema pe frați, i-au cerut ea să aleagă, cine îi va fi bărbat. Ea îi privi mirată, necunoscând că-s zei, vorbi îngândurată: -Cum aș putea alege, sunteți gemeni flăcăi. Glumind, șopti în șagă: -Dar dacă ați lupta, eu cu învingătorul, probabil mi-aș împărți soarta. Ce a fost pe urmă? O luptă, cum nu a mai văzut pământul, lupul cu zmeul se-nfruntau, însă nici unul nu avea izbândă. Luptat-au șapte zile și șapte nopți la rând, pînă când zeița lună Bendis i-a despărțit. Înfuriată, Bendis pe fată a vrăjit-o, ca de nimeni, niciodată, să nu fie iubită. Iar la frați, drept pedeapsă, le-a tăiet din puteri, să nu se mai întâmple să se-ntâlnească între ei. În munți stâncoși, de aramă, ea l-a trimis pe zmeu, spunându-i: -În câmpie, nu vei putea călca, atât cât mamă îți voi fi eu. Însă tu, lup cu blană albă, de munți să nu te atingi, de astăzi casa ta sunt locurile fără stânci. Așa s-a întâmplat, că dacii de prin munți se închinau la zmeu, iar geții la Zamolxis lup.
Dar să revin la legendă, cum îți spuneam, și azi văd, într-un palat de piatră, se naște un băiat. Părinții bucuroși îl culcă-ntr-un pătuc din lemn. Nașa pe masă așează, dulciuri și flori de măr. Sunt pentru ursitoare, cînd vor veni în noapte, să se înfrupte din dulciuri, citind a băiatului soartă. Și uite, într-adevăr, a treia noapte se aude cum ursitoarele vesele șoptesc ceva la ușă. În zori, nașa o întreabă pe mamă ce a visat, regina îi răspunde: - Va deveni cel mai mare împărat. –Spune-mi, crăiasă atunci, ce nume va purta? - Șoptita-mi ursitoarele, Burebista îl va chema.
În ziua acea regele, din geți ce se trăgea, luase cu el pruncul, la lup pentru a-l închina. La o margine de codru, îngenunchind smerit, strigase-n gura mare: -Zamolxis, am venit! Dintre copacii umbroși, începu să apară ceață, apoi se-ntruchipă și lupul cu blana albă. El mirosi băiatul, îl mușcă atent de palmă, urlă lung către lună și dispăru în ceață. A doua zi, regina, fiică de dac din munți, în taină cu copilul plecase către stânci. Îngenunchind, se rugase ca zmeul să apară, peste puțin timp văzu cum Zamolxis către ea zboară. Înaripatul zeu, de prunc cu limba se atinse, apoi îl mușcă și el atent de mîna stângă. Cu grabă s-a întors regina în palat, încît nimeni nu a aflat că Burebista de doi zei a fost binecuvântat. Anii treceau, la fel cum trec și acuma, soarele se schimba cu luna, micul Burebista a devenit bărbat, primul în tot, la mâncat și la luptat. Sosit-a și timpul cînd trebuia să devină rege, părintele său bătrân nu mai putea să facă lege. Însă, înainte de a-i înmâna coroana, încărunțitul tată îl rugă să aducă blana unui urs ce locuia la poalele munților de aramă, dorind s-o dea în dar zeiței Bendis-mamă. Zis și făcut, Burebista, grăbit își luă pumnalul și plecă să-ndeplinească dorințele împăratului. Peste trei zile ajunse la munții de aramă, la poale, unde-i piatră, câmpie, deal și vale. Ursul dormea într-o grotă, visând miere și nuci, nu bănuia, sihastrul, că-i ultimul vis al lui. Burebista, cu o piatră îl trezi din somnul greu, strigând: -Ieși, ursule la luptă, sau ai frică de pumnalul meu? Ghearele tale sfărâmă piatra, pe cînd lama mea poate să se frângă și de o creangă. Alungă-ți visele de sub pleoape, în scurt timp te vei afla numai în noapte. Ursul, înfuriat de-a binelea, urlă de se cutremurară stâncile, alergă afară enervat, dorind să-l sugrume pe cel care somnul i l-a spulberat. Însă Burebista nu era de găsit, ştia el, cu ursul nu e de glumit, el o rupse la vale îndărăt, prefăcându-se că de urs s-a speriat. Ursul greoi fugea la vale, împiedicându-se din când în când. Iar atunci când Burebista cu spatele îi simți suflarea, tânărul dac lîngă un copac în sus sări. Cu mâinile se prinse de o creangă, dând voie ursului să treacă pe sub el, când coborî, grăbit își scoase tunica, strigînd: -Aici sunt, ursule, sunt al tău. Ursul neîndemânatic se întoarse, ridicându-se pe labele de dinapoi, iar Burebista îi aruncă tunica-n cap, orbindu-l și lăsându-l fără de miros. Ursul, luptând cu povara neașteptată, simți doar cum pumnalul i se înfipse-n inimă, despică cu ghearele aerul din față, însă îi era târziu, simțea că îl lasă puterile. Peste un timp ursul își pierdu suflarea, iar Burebista se întinse pe corpul lui, dorind să tragă un pui de somn, o oră, puterile pentru a le reface, înainte de drum. Nu a fost să fie, se auzi un urlet și un sâsâit de șarpe în spatele său, cînd se întoarse observă un lup, negru ca tăciunea și o viperă legănîndu-se lîngă el. Așa lup nu văzuse niciodată, de două ori mai mare decît semenii săi și vipera groasă cît un picior de fată, Burebista se-ntrebă: “Oare ce să fie, zei?” –Nu suntem zei, vorbi lupul agale, pe acest tărâm Zamolxis nu au puteri. Suntem preoți și am venit să alegi și să te-nchini, deci spune pe cine vei sluji din gemenii divini? –Nu vreau să aleg, eu mă închin la amândoi, părinții mei sunt geți și daci. –Vei alege, altfel te așteaptă moartea, șuieră vipera, nu te-ngâmfa. Burebista, ferm își scoase pumnalul din teacă, vorbind: -Am spus tot ce am avut de spus, plecați. În clipa aceea vipera sări ca arsă, însă tânărul dac era gata de atac. Cu mâna stângă o prinse, iar cu dreapta îi reteză capul lat. Lupul sări și el, răsturnîndu-l, cu dinții încercând să ajungă la gât, dar Burebista îi spintecă burta, lăsându-l să zacă la pământ. Peste trei zile se întoarse acasă, ducând în mână un stindard, cu cap de lup, cu corp de șarpe, înmânându-l regelui ca dar. Se-nfuriară Zamolxis, însă Bendis iar interveni, spunîndu-le că Burebista va uni ceea ce ei au despărțit. Și-ntr-adevăr, el a fost primul rege care a înfăptuit prima mare unire după lege, pe plaiul unde voi acum vă duceți traiul.
Lupul deschise ochii, cu lene se întinse și am văzut cum blana albă în razele lunii strălucise. Îmi zâmbi, ca să dispară apoi în noapte, puțin mai târziu l-am auzit cum urlă:”Dracooo!”



10 Comentarii

  • Avatar of anothermede anotherme

    Se spune că Ordinul Dragonului a fost în fiinţat undeva, în Evul Mediu, de către Sigismund de Luxemburg, pe atunci rege al Ungariei, dar eu tot cred, cu toată fiinţa, că-şi trage rădăcinile de mult mai din urmă, din această Dacie misterioasă, şamanică, pe care abia acum începem să învăţăm să o descoperim, sau pe care abia acum suntem pregătiţi să o descoperim. Artefacte pline de simboluri, care se lasă descoperite la tot pasul, ne-o dovedesc. Ce dovadă mai puternică ne dorim decât însuşi steagul Daciei, dragonul cu cap de lup?
    Legenda ta e una dintre cele mai frumoase din ce am auzit până acum despre gemenii Zamolxis şi una dintre cele mai veridice, ţinând cont de simbolurile care şi-au făcut loc până aici de cel puţin două mii de ani prin tradiţii (pe care, din păcate, începem să le uităm) şi prin acea „limbă mândră, care şi azi, bătrânii, în doine o mai cântă”- ce frumos ai spus-o...
    Şi mă refer la firul alb-roşu, răsucit în spirală care împodobeşte veşmintele căluşarilor şi care şi-a pierdut sensul războinic, atribuit şi zeului Marte, păstrând doar înţelesul bucuriei începutului de primăvară, cum ne zâmbeşte şi acum, din mărţişoare.
    Şi mă refer la florile de măr, pe care cu subtilitate le-ai strecurat în textul tău la naşterea lui Burebista şi care şi acum însoţesc, atât de româneşte, colindele despre naşterea celuilalt lider atât de drag poporului nostru, Iisus şi colindele de început de an. Şi mă refer la ursitoare... şi câte alte simboluri mai sunt şi despre care provoc colegii de portal să vorbească.
    Cât despre faptul că mi-ai dedicat acest text, ce să-ţi spun, nu ştiu dacă merit, dar îmi asum gândul tău frumos şi neaşteptat cu o mare bucurie şi îţi mulţumesc din tot sufletul pentru onoarea pe care mi-ai făcut-o!


  • Avatar of anothermede anotherme

    Alex, mersi fain, ruşine mie! :)


  • Avatar of miuostaciude miuostaciu

    Am avut o plăcere să citesc legenda, mi s-a lipit de inimă. Felicitări!

    Dl ”gabișialex”, florile de măr cu adevărat însoțesc colindele fiind inima cântecului colindătorilor: ”Florile dalbe, flori de măr...”. Păcat, că Vă legați de altceva, noi așteptând comentarii serioase la publicație, fiindcă Vă considerăm specialist în materie... ați putea să ne dați lecții...


  • Avatar of anothermede anotherme

    gabisialex m-a pus la punct pentru că am meritat-o, Mişu, nu din rea-voinţă, scrisesem ceva de genul: florile de măr însoţeşte... şi într-adevăr, într-o astfel de exprimare ele "ştirbeşte" frumuseţea creaţiei la care mi-am permis să comentez.
    Încă o dată, mulţumesc frumos, Alex şi sper să fii mereu pe-aproape, să "ne tragi de atenţie" când o mai luăm pe lângă... :)

    Uite ce-am găsit şi vreau să împart în primul rând cu tine şi cu Sa-Tok şi apoi cu toţi cei care vor să acceseze link-ul:



    http://www.youtube.com/watch?v=yxGvDqVGdkM



  • Avatar of anothermede anotherme

    Şi eu tot la Tudor Gheorghe eram (!!!), numai că "înţepenisem " pe "Niciodată toamna"- pe versurile lui Goga şi pe " Lied"- versuri Păstorel Teodoreanu, nu mai puteam să plec de-acolo, atât de frumoase sunt!

    Da, domnul Tudor Gheorghe e Banul inimilor noastre!

    Ne ierţi, Sa, nu ştiu ce au creaţiile tale de iscă şi câte un chat-uleţ, dar ţi-am zis că o să se mai întâmple! :)))


  • Avatar of miuostaciude miuostaciu

    Am zis ”păcat”, fiindcă se comentează postarea, dar nu alte comentarii, care sunt adresate personal autorului; fiindcă D-voastră faceți tămbălău din greșeli neînsemnate și nu puneți accentul pe principal. Cristina m-a lămurit. Nu am cu Dumneata nimic personal. Mulțumesc.


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!