Un om

Rugum iluzii din trecut
Împins de propria-mi ființă...
Refuz la talgere de lut
Hipnotizat de conștiință.

Ca un pustiu m-arunc în gol,
Dorind să dau de infinit,
Și frânt de propriu-mi destin
Nu recunosc că am greșit.

Mă bat cu timpul nesătul
Și strig de parcă-mi ies din minți,
Cuvinte grele de ocară,
Vorbesc până și celor sfinți.

Sub straie de culori alese,
Ascund un suflet păcătos,
Căci râd hidos când văd cum altul
Cârpește buzunarul ros.

Rămân indiferent la toate,
Crezând că sunt nemuritor,
Mă-nec în fumuri de țigară
Amestecat cu alcool.

Și prins în goana după bani
Alte valori nu mai rodesc,
Incubatorul de prostii
M-a dezvățat să mai iubesc...

Dar obosit, mă prinde vremea
Uitând să număr anii grei,
Și-atunci mă-ntreb zâmbind ironic:
"Unde plecaţi frumoşii mei?"

Mi-i trist acum privind în urmă,
Ce multe lucruri am pierdut!
O, Cerule mai dă-mi o viaţă
Şi scapă-mă de-acel trecut!

De ce-am fost prost şi n-am cuprins
Cu toată dragostea pământul,
Că poate el ar fi uitat
Să-mi lese testament mormântul...

Azi singur stau la poarta veche,
Cam gârbovit şi cam pătat,
Rugând pe cei ce vin în spate
Să nu se-mpiedice-n păcat.

Şi necinstindu-mi soarta stearpă,
Înmoi durerile în rom,
Şi scufundând povestea vieţii,
Rămân ce-am fost, rămân Un OM.