Demența ce omoară teama.

Cuprinși de dorul libertății
Venim în lumea bătrîneții
Suntem dispuși la nobila demență
Ce spulberă a pururi, orice aparență.
Această nebunie sfântă
E bună căci omoară teama
În suflet libertatea cântă
Atunci cînd toții ne-am dat seama.
Nu poți să spui că n-a lăsat amprentă
Orbia, ignoranța violentă
Oprită-n forță centrifugă
Într-un perete, al dreptății slugă.
Nu știm ce-i jertva cea mai mare
Atunci cînd știi că, ca atare
Nimic nu pune preț pe tine
Decît, ca pe-o unealtă, folosită bine.
Da, devenim mai mari, atunci cînd înțelegem
Că singuri, demonii ne-alegem
Că nu-s balaurii sub pat
Ci chiar la înșine în cap.
Noi mergem înainte, știm mereu că-i grav
Dar nu putem lupta, oricît am fi de brav
Noi știm că, suntem ei și alții nu exist
Și nu ne scapă azi, nici primul exorcist.
Suntem impact, imaginației nebune
A unui Dumnezeu dement,
Ce-a vrut crearea unei lumi, mai bune
Ca floarea ce răzbate prin ciment.
O, da, avem un demiurg în fiecare
Noi toți, dorim să fim mai buni
Da, nu-i nimic mai bun, ca-această stare,
Decît dorința, de a deveni nebuni.
Noi vrem să fim ca toți și peste ei,
Nerozi și mizeri Dumnezei
Suntem seduși, de-acea minciună nudă
Trăind, în realitatea crudă.
Iacub Alexandru