Un vagonaș tixit cu flori de cîmp
Trecea încet spre orizont mînat de vînt
În el era doar scumpa mea
Ea nu vorbea, ușor în urmă doar privea
Iar vagonașul straniu tot ducea,ducea
Cu flori în mină , fericirea mea
În ziua ceia blîndă fără soare
Fir după fir păengenișul argintiu plutea agale
Cernea cu frunze culorate, fine
Iubita mea se-ndepărta de mine
Simțeam în inimă fiori de dor
Asemănam cu un cocor
Rămas stinger, strigînd în zbor
Si sufletu-mi striga, chema pe nume
Iar vagonașul o ducea în lume
Suflarea mea tot strigă și striga
Voi aștepta, voi aștepta
Cu tine vagonașul legănat de vînt
Plecîndu-mi fruntea spre pămînt
Fiori în inimă
Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!
2 Comentarii
o poezie atăt de gingașă și naivă în sensul bun al cuvîntului. Cu toate că motivul principal ar fi o despărțire, versurile nu creează sentimentul profund depresiv. Ceva neobișnuit, cel puțin mie mi s-a creat așa o impresie, la prima lectură.
Mi-a plăcut de asemenea construcția sublimă a versurilor. Frumos!
Sunt uimit de precisa înțelegere a poeziei descrisă de dvs. Aprecierea Vă aparține de care sunt foarte muțumit și Vă mulțumesc frumos kolibrymd.