O poveste de Crăciun

Cică a fost odată o familie de iepuri care își duceau traiul într-o vizuină la marginea unei păduri. Era o familie numeroasă: iepurele, iepuroaica și doisprezece iepurași. Își făcuseră ei vizuina la marginea pădurii pentru a fi mai aproape de gospodăriile oamenilor din sat. Nu de alta, dar se mai scăpau ei câteodată în grădinile sătenilor, ba după un morcov, ba după o varză, ba după alte bunătățuri care nu se găsesc în pădure. Uite că aveau iepurii și o vecină, o nevăstuică. La început, nu prea se împăcau, nevăstuica una-două încerca să prindă iepurii pentru a-i mânca, însă fără noroc. Iepurii țineau la intrarea în vizuină un fus și se știe bine că nevăstuica se teme de furcă și fus ca Nicodiță de tămâie. Văzînd astfel lucru, după un timp nevăstuica renunță să mai poftească la iepuri și s-a împretenit cu ei, că, mă rog, altfel nici nu se putea între vecini. Chiar mai mult: nevăstuica, vânător temut, îi apăra pe iepuri de alți prădători, precum pisici sălbatice, vulpi, lupi și alte animale periculoase, căci vorba ceia: erau vecini ori ba?
Și cum spuneam, odată, pe timp de iarnă, în ajunul Crăciunului s-a pornit iepurele-tată la nevăstuică, s-o invite la ei de sărbătoare. Cum mergea el pe cărare, uite ca zărește o vulpe. Iepurele nu mai așteptă să dea roșcata cu ochii de el și o rupse la fugă spre casă. Lângă vizuină se mai opri puțin să-și tragă sufletul. Cum stătea el așa și tremura de frică, uite că ieși din vizuină și iepuroaica.
- Da' ce-ai pățit, măi bărbățele, îl întrebă ea râzând, de tremuri așa tare, de parcă ai văzut o vulpe?
Iepurele într-un suflet îi povesti ce s-a-ntîmplat și iepuroaica, numai ce auzi, că i se duse și ei inima în călcâie.
- Vai de noi, dar unde e nevăstuica oare? se întrebă iepurele. Poate ne apără ea de vulpe.
Cum stăteau ei și chibzuiau ce să facă, văzură o cioară pe creanga unui copac.
- Auzi, cumătră cioară, întrebă iepuroaica, nu ai văzut-o cumva pe cumătra noastră nevăstuică?
- Câr-câr, ba am văzut-o, răspunse cioara, zburând mai aproape, a rănit-o un vânător. S-a târât ea, cu chiu, cu vai la vizuina ei, dar cred că acum e pe patul de moarte. Câr-câr!
- Biata nevăstuică, se puse pe plâns iepuroaica, dar cum oare s-o ajutăm?
- Dacă era vară, trăgeam o fugă până la aricioaică, oftă iepurele, o rugam să-mi împrumute iarba fiarelor și o vindecam. Dar acum e iarnă și aricii dorm, ce e de făcut, habar nu am.
- Câr-câr, vă spun eu ce să faceți, se înfoie în pene cioara. Azi e ajunul Crăciunului, deci va trece Moșul prin pădure, poate vindecă el nevăstuica. Eu cunosc locul unde coboară cu sania și renii, pentru a-și mai trage puțin sufletul, mă rog, nu au ei aripi ca mine, să zboare fără oprire.
- Da' cu vulpea ce facem? tremură de frică iepuroaica.
- De vulpe mă ocup eu, răspunse curajos iepurele.
Zis și făcut. Spre seară s-au pornit eroii noștri la vizuina nevăstuicii. Cum zări iepurele vulpea, își luă inima în dinți și – țusti, alergă iute prin fața ei. Vulpea, când văzu așa obrăznicie, o rupse și ea din loc după iepure. Între timp, iepuroaica și cioara ajunseră cu bine la nevăstuică, găsind-o bolnavă rău de tot și fără puteri. Atunci au făcut din crengi o targă, au pus atent nevăstuica pe ea și au ponit spre poiana unde în fiecare an făcea Moș Crăciun un popas. Mare era omătul, greu era de mers, dar într-un târziu au ajuns și ei. De-abia reușiră, că Moșul era gata deja să-și ia zborul mai departe.
- Ce ați pățit? îi întrebă mirat de acest alai Moșul.
- Uite așa și așa, îi povesti totul cioara, ajută-ne, te rugăm frumos, altfel biata nevăstuică o să moară.
Moș Crăciun, milos din fire, nu se lăsă mult rugat, lovi o dată în pământ cu toiagul său fermecat și nevăstuica își reveni pe loc, de parcă nimic nu a pățit. După care, Moșul își luă rămas bun de la eroii noștri și zbură cu grabă către copiii ce-l așteptau.
- Mulțumim, strigau nevăstuica, cioara și iepuroaica, însă Moșul deja nu-i mai auzea.
- Vai, dar soțul meu? își aminti iepuroaica, dacă vulpea îl prinde și îl mănâncă?
- Nu-ți face griji, îi spuse nevăstuica, mergeți liniștite acasă, în curând venim și noi. Cum termină de vorbit, cum și dispăru.
Între timp, vulpea în sfârșit pusese mâna pe iepure, căci, oricât de iute era el, roșcata era mult prea șireată.
- Ah, las că-ți fac eu felul, îi spuse vulpea, deschizând gura să îl mănânce.
- Ba nu, strigă nevăstuica cea sprintenă, las’că-ți fac eu ție felul! Vulpea, cum o văzu pe nevăstuică, se sperie și o rupse la fugă. Știa că nu e de bine să te iei la harță cu o nevăstuică. Uite așa a rămas și nevăstuica vie, și iepurele nemâncat. Nu în zadar se spune că vecinii trebuie mereu ajutați și dacă bine faci, bine ajungi.