N-ai sa stii tu...

N-ai să ştii tu, toamnă, primăvara mea
cum se-agață-n creanga frunzei ruginii,
nici sărutul rece, prins în vreme rea,
îngheţat pe tâmpla veşnicei urgii.

N-ai să ştii tu, munte, cerurile mele
în veşminte-albastre, negre, purpurii,
cum plângeau, pe coame luminate-n stele,
nouri storşi pe geana lacrimii zglobii.

N-ai să ştii tu, lună, ale mele valuri
cum sărută plaja arsă de pustiu,
nici cum seacă zarea, printre idealuri,
umbrele ascunse-a tot ce cred că ştiu.

N-ai să-mi ştii tu, vântul crengilor plecate,
cum sărută frunza sânul ierbii moi,
nici cum chipul aspru, ars de vechi păcate,
îţi închină-un zâmbet când aduci reci ploi.

N-ai să-mi ştii tu, ploaie, albiile secate,
buza-nsângerată, setea dulcii guri,
nici troieni de vifor, dune-nvolburate,
răni cusute-n ceaţă şi deschise-n zguri.

N-ai să ştii tu, ziuă, forța ce m-animă
unde negrul tâmplei reci vâltori anină,
cugetul ce strigă: sunt liber, vers şi rimă!
Liber, vers şi rimă!