Pisoii şi şoricelul

Pisoii şi şoricelul

A fost odată o pisică şi avea trei motănaşi. Nişte motănaşi albi, albi, la fel de albi ca zăpada. Albi de la vârful urechilor până la vârful cozii. Şi aveau ei o blană atât de lucioasă şi deasă, încât nu erau alţii în lume mai frumoşi ca ei. Dar uite că aveau ei şi o năpastă. Li se trăgea năpasta anume de la faptul că erau atât de albi. Ah, am uitat să-ţi zic, motănaşii noştri aveau ochi albaştri. Da, albaştri. Iar, se ştie bine, aşa e de când lumea, pisicile albe cu ochi albaştri se nasc surde. Uite că şi motănaşii noştri erau surzi, ei bine, nu cu totul. Cel mai mare, primul fătat, avea doar ochiul drept albastru, iar stângul verde, deci auzea doar cu urechea stângă, îl chema Miau. Al doilea făt se numea Mârrr, avea doar ochiul stâng albastru, iar dreptul verde, deci auzea doar cu urechea dreaptă. De ce e aşa, doar bunul Dumnezeu ştie. Cel mai mic avea ambii ochi albaştri, deci nu auzea nici cu o ureche, bietul de el. Pisica îl numise Pis-Pis. Dar să revin, pisica mamă, împreună cu cei trei motănaşi, locuiau la marginea oraşului, într-un bloc părăsit. E mai bine aici, se gândi pisica, fiind surzi, motănaşii puteau fi loviţi de vreo maşină sau atacaţi de câini. Iar la marginea oraşului pericolele totuşi erau mai puţine. În fiecare zi pisica mamă pleca în căutarea hranei, iar motănaşii rămâneau acasă, aşteptând-o. Uite că, într-o zi s-a pornit ea de cu zori la vânătoare şi nu s-a mai întors. Au aşteptat-o motănaşii o zi, două, trei, dar ea nu reveni. Flămânzi şi trişti, înțelegând că s-a întâmplat ceva cu pisica mamă, pisoiaşii au hotărât să pornească în căutarea ei. Tot hoinărind prin împrejurimi, uite că au observat un şoarece. Flămânzi cum erau, s-au năpustit asupra lui. În scurt timp l-au şi înghesuit într-un colţ, dorind să-l înfulece. Şoarecele, speriat dar curajos şi isteţ, începu să strige în gura mare:
- Vă rog, nu mă mâncaţi, nu mă mâncaţi, eu vă pot ajuta!
Nedumeriţi Miau şi Mârrr, care auzeau doar cu o ureche, încremeniră pe loc. Dar Pis-Pis nu îşi schimbă gândul, el nu auzea nimic. Fraţii mai mari îi săriră în cale, dându-i de înţeles să mai îndure puţin.
- Cum ne poţi ajuta, întrebă Miau, eşti aşa de mic, încât ca hrană, nici pe un dinte nu-mi ajungi.
- Cum, cum, răspunse şoarecele atent, după cum văd, sunteţi albi şi cu ochi albaştri, deci doi sunteţi pe jumătate surzi, iar unul, cu totul. Iar eu cunosc unde creşte iarba fiarelor, care vă poate vindeca şi, dacă promiteţi să nu mă mâncaţi, vă conduc la ea.
Miau cercetă atent şoarecele, apoi îi zise lui Mârrr:
- Ce zici, Mârrr, ne învoim, noi, încă, treacă-meargă, mai auzim cu o ureche, dar bietul Pis-Pis nu aude nimic. Răbdăm mai bine o zi, două de foame, dar, în schimb, scăpăm de o povară.
Mârrr, apropiindu-se de şoarece, îl apucă de coadă, îl ridică în sus şi zise:
- Noi ne învoim, dar să nu te împingă păcatul să ne duci de nas! Altfel, jur pe ochiul meu albastru, îţi facem felul!
Zis şi făcut! Uite că, aşa, s-au pornit motănaşii împreună cu şoarecele în căutarea ierbii fiarelor. Mult, puţin au mers, nu mai ştiu, dar, într-un târziu au ajuns la o margine de pădure. Cum mergeau ei aşa, deodată un miros straniu îi lovi pe motănaşi în nas. Mirosul era atât de plăcut încât felinele părea că au înnebunit. Alergară într-o poiană cu iarbă de unde venea mirosul şi începură: ba a se tăvăli pe jos, ba a se întinde pe spate cu picioarele în sus, ba a zburda haotic, tot miorlăind de plăcere. Sărmanii motănaşi nu ştiau că şoarecele le întinsese o cursă, ducându-i într-o poiană cu iarba mâței, nu cu iarba fiarelor, sperând să scape cu fuga în timp ce ei vor cădea în extaz. Aşa şi făcu şoarecele, dar, când dădu să iasă din poiană, în faţă îi apăru o nevăstuică. Şoarecele, speriat, se întoarse grăbit înapoi la motănaşi. Ştia el, nevăstuica nu se va lua la luptă cu cei trei motănaşi, cu ei era în siguranţă. Dar, din păcate, planul său eşuase, deci va aştepta altă ocazie pentru a evada. Peste vreo cinci minute (cam atât timp înnebuneşte iarba mâţele) motănaşii îşi reveniră. Neînţelegând ce s-a întâmplat, puţin buimaci, porniră din nou la drum.
- Mai avem mult? întrebă Miau.
- Mai e, îi răspunse şoarecele, ar fi bine să ne odihnim peste noapte, iar în zori să pornim din nou la drum.
- Bine, aşa să fie, încuviinţară motănaşii, obosiţi.
- Hai să urcăm în vârful dealului, propuse şoarecele, de acolo se văd mai bine primejdiile.
Zis şi făcut! Au urcat cu toţii în vârful dealului. Motănaşii nu au observat că în vârf iarba e mai mare, nu ştiau ei ce pune la cale şoarecele. S-au culcat, formând un triunghi, iar pe şoarece l-au pus în mijlocul lui, nu cumva să dispară până la răsăritul soarelui. În zori, când s-au trezit motănaşii, ce crezi că au văzut? Şoarecele şi un ghem de iarbă de trei ori mare decât el, adunat cât timp au dormit ei. Iute, şoarecele împinse ghemul la vale din vârful dealului, iar motănaşii s-au aruncat să îl prindă, uitând şi de iarba fiarelor, şi de şoarece. Bucuros, şoarecele o rupse în altă direcţie strigând “Libertate!”, dar îi ieşi iarăşi nevăstuica în faţă. Nu ştia şoarecele că nevăstuica îl urmărea, tot aşteptând să pună laba pe el. Iute ca vântul, făcu întoarsă calea, ajungând motănaşii care se jucau cu ghemul. Nevăstuica, desigur, îl lăsă din nou în pace. Peste un timp, motănaşii, care, totuşi, erau flămânzi, au încetat să se joace cu ghemul şi au pornit din nou cu şoarecele să caute iarba fiarelor. Şoarecele se tot uita prin părţi, dorind să vadă dacă nevăstuica mai este în preajmă şi, nevăzând-o, se gândi ce şi cum să facă el să scape de motănaşi. Cum mergeau ei aşa, uite că au dat de un ciob de oglindă. Şoarecele, isteţ, îl luă şi începu să facă un iepuraş de soare cu el, împingându-i pe motănaşi să-l prindă. Săreau motănaşii după iepuraşul de soare, nebănuind că şoarecele le găteşte o altă capcană. Dar nu aici a fost. Şoarecele observă coada nevăstuicii de după un tufiş, care îi dădea peste cap orice gând. Atunci a înţeles şoarecele că, vrea nu vrea, trebuie să aleagă: ori scapă de pisici şi îl papă nevăstuica, ori le arată drumul motănaşilor spre o aricioaică pe care o ştia el şi care are iarba fiarelor, dar atunci aricioaica îl papă. Cum să scape? Ce să facă? S-a gândit şoarecele, s-a gândit şi a hotărât:
- Miau, Mârrr şi Pis-Pis, le zise şoarecele motănaşilor, vreau, nu vreau, trebuie să recunosc... şi, într-un suflet, le povesti totul: cum a vrut să scape de ei cu ajutorul ierbii mâţei, apoi cu ghemul de frunze şi, în sfârşit, cu iepuraşul de soare. Nu tăcu nici de nevăstuică.
- Ţi-am spus că îţi fac felul! se repezi Mârrr la el, care atât aştepta să pape ceva.
- Stai, stai, ascultă-mă, strigă speriat şoarecele, nu am vrut să vă mint, dacă vă duceam la aricioaică nu scăpam cu viaţă, dar acum am chibzuit eu cum să fac să rămână şi oaia întreagă şi lupul sătul. Ascultaţi! şi a început să le destăinuie ce inventase.
Zis şi făcut! Au pornit motănaşii cu şoarecele în căutarea unui copac de castan sălbatic. Mult timp, puţin l-au căutat, nu ştiu, dar ştiu că într-un sfârşit l-au găsit, iar sub el, o sumedenie de coji de la fructele lui. A ales şoricelul o coajă uscată, mai ţepoasă, şi a pus-o în spinare.
- Ce ziceţi, seamăn acum cu un pui de arici?
- Aşa şi aşa, îi răspunse Miau, dar dacă ajungem pe înserate la aricioaică, nu cred că va observa de eşti şoarece sau castan cu picioare.
Cum spuneam, au pornit ei la drum mai departe, seara târziu au ajuns la aricioaică.
- Bună seara, o salutară Miau şi Mârrr, povestindu-i ce durere i-a adus la ea.
- Vă ajut cu drag, se învoi aricioaica, mai ales că aveţi ca prieten un pui de arici.
Nu se ştie, poate din cauza întunericului, poate din cauza vârstei şi a vederii scăzute, sau poate doar se prefăcu păcălită, sau poate nu era flămândă, dar aricioaica nu arătă cu nimic că vede un şoarece în faţă.
Zis şi făcut! Au gustat pisoii din iarba fiarelor şi au început să audă. I-au mulţumit bătrânei aricioaice şi au pornit spre casă. Au ajuns, căci drumul spre casă tot timpul e mai scurt. Mare le-a fost mirarea văzând-o pe mama pisică în braţe cu iarba fiarelor, plângând că nu şi-a găsit mâții acasă. Ce a fost mai departe, e lesne de spus. Şoarecele a plecat în vizuina lui, iar Miau, Mârrr şi Pis-Pis au trăit până la adânci bătrîneţe bucurânduse din plin de viaţă. Iar eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.