Egoistul

De o parte-a baricadei
Auzi voci
Gălăgioase
Strecurate prin mulţimea
Care face-acum pe muta,
De cealaltă,
Forme dure
Cu privirile sticloase
Agitând idei impure
Ca să-şi apere reduta.
Darnicul trăieşte
Sigur
Sorbind des
Religiosul,
Scump tovarăş de trǎire
Şi de purǎ pomenire.
Egoistul se preface
Că doar el
Este milosul
Candidat la recompensă
Fără multă
Cumpănire.
Dominat de o demenţă
Rece,
Dură şi stabilă,
Ce lucrează
Zi şi noapte
Ca să îşi atingă scopul,
Egoistul minte lumea
Predând lecţii
Despre milă
Ca sǎ nu rămână singur
Când se va-nteţii
Potopul.
Egoist fiind,
Nebunul,
Clamând cǎ nimic nu are
Îşi ascunde bine drama
Bântuit de-a lui pieire
Şi cu îndrăzneală rarǎ
Îşi pune înc-o întrebare:
,,Îmi e de folos
Acesta
Sau e doar o amǎgire”?
Iar de sare peste lege
Găseşte de cuviinţă
Să nu îşi aloce grija
Că loveşte dur.
Înjurǎ,
Se dă bolnav
Invocând orice ştiinţă
Ce iar oferi iertarea
Care-l trece peste rând.
El pedeapsa o aruncă
Pe umeri străini
Fără grijă deosebitǎ
Nici când boala îl atacă.
Suferǎ,
De-i cu putinţǎ
Pentru egoişti cretini,
Aruncând cu vorbe
În vânt
Cǎ îi este greu să tacă.
De sacrificǎ ceva,
El,
Maestrul,
Egoistul,
Nu o face la-ntâmplare,
Are un scop bine ţintit,
,,Sǎ câştige fǎrǎ numǎr
Şi nu numai în registrul
În care ceilalţi pierdurǎ
Chiar puţinul lor venit”.
Vǎzând cǎ vecinul pierde,
Bucuria nu-şi amânǎ,
Sare-n sus fǎrǎ oprelişti,
Cântǎ şi benchetuieşte
Că,
Desigur,
Doar în aer
Orice pasăre-i stăpână
Şi
În apă
Cel mai bine
Se simte numai un peşte.
Un om,
Care e om,
Stă în banca lui cuminte,
Cerceteazǎ foarte bine
Şi de unde vântul bate.
Nu aleargă după ban,
Ştiind că acesta-l vinde,
Şimţind dur cuţitul rece
Care-l cautǎ prin spate.
Dacǎ îţi propui
Sǎ te ridici
Mai presus de suferinţă,
Învaţă,
Tinere,
Să ştii care-i valoarea unui om,
Pe egoist
Aruncă-l hǎt
Cu întreaga ta fiinţă
Dintr-o grădină
În care
Vei fi esenţǎ de atom.