Eu la lumina lunii iti scriu cu dor nebun...

cerneala se usuca pe-acest crampei de foaie,
iti scriu bunica draga, din mica mea odaie.
afara bate vantul prin frunza de salcam
eu la lumina lunii iti scriu cu dor nebun...

trecura multa vreme de cand nu ne-am vorbit
si-n visurile mele tu nu ai mai venit,
dar noaptea abia incepe si timp avem destul
eu la lumina lunii iti scriu cu dor nebun...

am fost acum o luna, la casa batraneasca,
ograda e schimbata si iarba a dat sa creasca.
ciresul de la poarta cel ce umbrea pamantul
culcat era bunico... pesemne si-a dat duhul.

urcat pe prispa casei priveam in gol pierdut,
si ma vedeam din nou copilul ce-ai crescut.
pe talpile desculte cand adunam tarana
si parca-ti aud glasul ma dojeneai intr-una.

iti mai aduci aminte, cand tu mi-ai dat o palma?!
m-am suparat bunico si nu ti-am mai vorbit.
ce mult as vrea acum ca timpul sa se-ntoarca
ca anu-ntreg acela sa nu-l fi irosit.

eu la lumina lunii iti scriu cu dor nebun
s-a stins si lumanarea, numai am nici tutun.
te-astept sa-mi vii in vise, bunico sa vorbim
caci la mormantul tau... doar jale intalnim.