Casa părintească

Avatar of pruteande prutean în Poezii Dedicate 0 comentarii

Ce ai tu, casă, altfel oare
decât casele din jur?
De te privesc,
mă scurg lacrimă,
mă ard candelă,
mă simt serbare,
mă dăruiesc și mă primesc în dar,
mă-ngălbenesc c-o poză de pe păretar,
mă miruiesc cu cutezări, dar și cu har,
tot eu-cel mai ascultător și cel ștrengar...

Ce ai tu, casă, altfel oare
decât casele din jur?
De-mi amintesc,
mi-e totul un pământ
și orice cânt,
de leagăn mi-este cânt,
iubirile, rămase doar cuvânt,
mă tulbură din nou și înfloresc
și deal și șes
și eu mă prăpădesc!

Și-apoi,
nu înțeleg și-ncerc ca să împac
și lumea mea
cu lumea asta mare ...
și mă împiedic,
și deja nu știu să uit
și mă-ntâlnesc
cu prima mea frustrare,
pe care s-o primesc eu n-am știut
și care, uite, că din nou mă doare...

Iar de îți calc cărarea
cu flori galbene,amare,
în neputinți mă dezgolesc,
îmi atârn sufletul,
pe un ram fără de floare,
ca pe părinți mi-l privesc-
nu-l văd,
mă tem c-aș putea să te uit,
încerc să mă adun,
Iarăși nu reușesc-
încerc cumva să-ti spun...

E o tâmpenie să-ncerc să-ți lămuresc-
te-am părăsit,
îmi parveneau erori
și nu știam să corespund-
cu tine nu puteam deveni adult...
Acum,
doar surde sunete în ”te iubesc”-
să nu-mi iei cumpătul,
deja în gând,
din nou te părăsesc...
A.lipcanu



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!