Resentiment

Rămân captiv în lumea noastră,
Mi-asum neexistență-n schimb
Și bolta cerului i-albastră,
Și ucigaș ce poartă nimb

Dar nu ucid decât speranța,
Îngrop tăcerea în ruini,
În praf obscur e ambianța
Și sufletu-mi în colți de câini.

Lovesc cu pumnii trotuarul,
Dar nu mă doare, nu mai simt
Decât ruini dinspre altarul
La care încă mă mai mint.

Te las să pleci. A fost odată
Iubirea noastră ca-n povești,
Când tu erai cuminte fată,
Cu ochi cuminți să mă privești

Și-acum privesc nedumerire,
Mă-nstrăinează, știi, de tot.
Adio, dulcea mea iubire,
Atâta să-ți mai spun mai pot.