Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătândui tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste pârul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.
Bătrânul poet
Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!
2 Comentarii
Da... acum toţi vârstnicii sunt uitaţi, abandonaţi incepând cu propriile familii, de autorităţi de prieteni, de colegi si aici îl întâlnim şi pe bătrânul poet, ce încă mai citeşte, cuvintele lui dragi ce au fost pentru el ca nişte copii, pe care îi răsfaţa. Acum e cuprins de melancolie, starea fizică cu probleme, poate nici financiar nu stă bine dar el... tot citeşte în acest timp când cartea e complet abandonată . Un poem ,omagiu plin de sensibilitate, poem adresat unor confraţi de ai noştri ce trebuie citit cu strângere de inimă.
Felicitări !
Mulțumesc mult