Moș Crăciun și Mos Ajun (Grivei și Smântânica)

Moș Crăciun și Mos Ajun

Pisicuța Smântânica întinse cățelușului Grivei o cană cu ceai de zmeură zicând:
- O simplă răceală, nimic mai mult, peste noapte va trece.
- Poate va trece, oftă Grivei, dar acum mă simt groaznic. Ba mi-e frig, ba mi-e cald.
- Ai febră, ar fi bine să tragi un pui de somn, te va ajuta, îl liniști Smântânica.
- Am încercat, dar nu pot să adorm, răspunse Grivei. Îmi spui o poveste? Cine știe, poate adorm.
- O poveste... mrr... o poveste... aș putea, dar ce poveste anume ai dori să auzi?
- O poveste de Crăciun.
- De Crăciun să fie, zâmbi Smântânica și, făcându-se comodă, începu a povesti:
- Amu, cică au fost odată doi frați gemeni. Pe unul îl chema Moș Crăciun, iar pe altul Moș Ajun. Frații aveau casele vecine, Moș Crăciun era fratele mai mare, iar Moș Ajun cel mai mic. În fiecare an, zi de zi, Moș Ajun îl ajuta pe Moș Crăciun la confecționarea cadourilor pentru copii. Iar când venea timpul Crăciunului, fratele mai mare, adică Moș Crăciun, pleca să le împartă copiilor . Secole la rând povestea nu se schimbă, dar uite că într-un an, în ajun de Crăciun, Moș Crăciun se-nbolnăvi. Tusea și febra puseră mâna pe el. În zadar încerca să-și revină, nimic nu-l ajuta, nici ceaiul de buruieni, nici fel de fel de magiunuri, niciun fel de pastile. Văzând că totul e grav, Moș Crăciun îl chemă pe Moș Ajun la el.
- Frate mai mic, zise Moș Crăciun, după cum vezi, nu mă simt prea bine, peste câteva zile îmi voi reveni, dar Crăciunul e deja mâine, deci te rog să mă ajuți... vreau să mă înlocuiești.
- Dar cum?! Se miră Moș Ajun.
- E simplu, suntem gemeni, vei îmbrăca hainele mele, vei lua toiagul meu, iar restul va veni de la sine.
Zis și făcut, peste o clipă nu-l mai deosebeai pe Moș Ajun de Moș Crăciun. Cu sacul în spate și toiagul în mână, urcă în sanie și porni la drum. Încet, încet, din poartă-n poartă, din casă-n casă, împărți toate cadourile. Mare plăcere îi făcu lui Moș Ajun un asemenea lucru bun, atât de mare încât hotărî, cu orice preț, să mai repete această experiență.
Peste câteva zile, Moș Crăciun se făcu bine, iar Moș Ajun anul întreg nu-și găsea locul, chibzuind ce și cum să facă pentru a-l înlocui și anul acesta pe Moș Crăciun. Într-un târziu, îi veni un gând năstrușnic. În ajunul sărbătorilor de iarnă presără în ceaiul lui Moș Crăciun puțină mentă. Își aminti că Moș Crăciun, la fel ca el, are alergie la mentă. Moș Crăciun sorbi ceaiul în grabă, fără să observe nimic, însă în scurt timp începu a strănuta.
- Vai de mine, ce s-a întîmplat? întrebă Moș Ajun.
- Hapciu, nu știu răspunse Moș Crăciun, hapciu! Probabil în ceai a nimerit puțină mentă, hapciu! Știi doar că am alergie la mentă, hapciu! Acum, o zi și o noapte nu mă voi putea opri din strănutat, hapciu! Vai și amar de capul meu, hapciu, hapciu, diseară e Crăciunul, hapciu! Ce mă fac? Hapciu!
- Nu știu, zise timid Moș Ajun, poate... poate te-nlocuiesc eu?
- Hapciu, sigur că da, hapciu, strănută Moș Crăciun, hapciu, nu pot merge în așa hal la copii, hapciu!
Zis și făcut. Moș Ajun îmbrăcă hainele lui Moș Crăciun, luă toiagul, sacul cu daruri, urcă în sanie și plecă bucuros la drum, iar Moș Crăciun ramase acasă supărat, așteptând să i se potolească strănutul... hapciu!
A doua zi strănutul trecu, Moș Crăciun și Moș Ajun se puseră din nou pe treabă în făbricuța lor de confecționat cadouri. Și parcă totul era bine, doar că, în adâncul sufletului, Moș Ajun își pierdu din nou liniștea. Ce-ar fi, încă odată, doar încă o dată, să-l mai înlocuiască pe Moș Crăciun? Din nou, anul întreg chibzui el ce și cum să facă, însă nimic nu-i intra în cap.
Într-o zi, când până la Crăciun mai rămăseseră vreo trei zile, Moș Ajun, mergând spre prăvălie, întâlni pe drum un copil cu vărsat de vânt. Mare i-a fost bucuria lui Moș Ajun! Pe când erau mici, el trecuse prin această boală, însă Moș Crăciun, nu. Moș Ajun, unde cu o bombonică, unde cu o glumă, făcu schimb de băsmăluțe cu copilul. I-o dărui pe a lui, curată și frumoasă, primind-o în schimb pe cea a copilului plină de viroză. Copilul plecă bucuros în treaba lui, iar Moș Ajun plecă mulțumit spre casă. Seara îl sună pe Moș Crăciun și-l invită la cină. Pe când stăteau la masă, el se prefăcu a vrea să presare niște piper măcinat în mâncare și, chipurile din întâmplare, scăpă râșnița chiar în fața lui Moș Crăciun. Bietul Moș Crăciun adulmecă piperul și începu să strănute. Moș Ajun repede îi întinse băsmăluța plină de viroză pentru a se șterge. Moș Crăciun o primi bucuros, nu știa el ce-l așteaptă!
Uite că, peste două zile, în ajunul Crăciunului, Moș Crăciun era plin de vărsat de vânt, iar vicleanul Moș Ajun aștepta cu nerăbdare să-l înlocuiască. Zis și făcut.
Pisicuța Smântânica tăcu.
- Ce a fost mai departe? întrebă Grivei.
- Mai departe, mai departe, continuă Smântânica, Moș Ajun nu-și mai dorea să-l înlocuiască pe Moș Crăciun... el dorea să devină Moș Crăciun pentru totdeauna. Acest gând îi otrăvi mintea. Toamna devreme, într-o zi, după o ploaie ciobănească, el plecă la pădure să strângă ciuperci. Ajungând acasă, găti ciupercile în două vase diferite, în unul doar pe cele comestibile, iar în altul, jumătate otrăvitoare, jumătate bune. Ca să nu se observe diferența, le prepară în smântână. Făcu o mămăliguță și-l chemă pe Moș Crăciun în ospeție. Farfuria sa o umplu cu ciuperci comestibile, iar pe a lui Moș Crăciun cu cele otrăvitoare. Moș Crăciun fiind un mare iubitor de ciuperci, se năpusti la mâncare. Cu o ață desfăcu mămăliga în șase, puse mâna pe lingură și se repezi spre farfurie. Însă, când duse lingura la gură, Moș Ajun, lovindu-l peste mână, strigă: „Nu!”, aruncă jos farfuria cu ciuperci otrăvitoare și, începând să plângă, spuse:
- Iartă-mă, frate mai mare, sunt un nemernic. Atât de tare mi-a plăcut să împart cadouri la copii, încât mi-am dorit să-ți iau locul.
Moș Crăciun îl cuprinse pe Moș Ajun și zise:
- Cred că e greșeala mea, am fost egoist, probabil ar fi bine să-mpărțim amândoi cadourile.
- Zis și făcut, mormăi somnoroasă Smântânica, uite, de atunci Moș Crăciun împarte cadouri împreună cu Moș Ajun. Unul într-un capăt de pământ, altul în alt capăt. Din fericire, nimeni nu-i deosebește.
Căscând, Smântânica privi spre Grivei, care dormea dus, de puteai tăia și lemne pe el. Se mai întinse o dată, închise ochii și începu să toarcă de plăcere.
A doua zi Grivei se făcu bine.