Singur pe mare

Avatar of sandicde sandic în Poezii Filosofice 0 comentarii

Sunt singur pe lume și nu am scăpare, corabia s-a înecat,
stau singur pe barcă, în mijlocul mării, iar fundul la ea este spart.
Se umple cu apă încetul cu-ncetul și nu am cu ce să o scot,
mă-ntreb cu tristețe cum pot s-o salvez, dar știu că nimic n-o să pot.

În jur totu-i beznă, e întuneric și totu-i atât de pustiu,
mă lupt cu tristețea, cu umbrele negre, e bine că sunt încă viu,
Dar uite că barca încet se scufundă și nu am pe ce să mai stau, -
sunt ud, apa-i rece și mințile mi-au înghețat...nimic nu mai vreau.

Iar orice suflare-i durere cumplită, de parcă s-ar rupe ceva,
privirea se lasă încet adormită și viața se scurge din ea.
Iar apa încet îmi pătrunde pe gură, nici nu mai încerc s-o opresc,
mă las cucerit, de tăcere, de umbre, de moarte… și încep să zâmbesc.

Singur pe mare autor Constantin Sandic



0 Comentarii

La această poezie nu au fost adăugate comentarii, fii primul!

Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!