După poartă

Din ochii mei curg lacrimi de sânge,
dar nimeni nu le vede niciodată.
Când se întâmplă că durerea mă învinge,
eu mă încui în suflet, după poartă.

Nu știu de ce, dar lumea chiar mă crede,
când masca-mi pun, cu zâmbetul pe buze
și când mă doare, nimeni nu mă vede,
îi mint pe toți dar poate-o să mă scuze.

De ce-aș împovăra o lume întreagă,
când nopțile nu dorm de suferință?
La ce mi-ar folosi, de-o să mă vadă?
Nu cred că-i timp acum de pocăință.

După poartă autor Constantin Sandic