Scrisoare către un bun amic

Mă-ntrebi în ultima scrisoare,
Om însurat, la fel ca mine,
De ce ai tu belele, oare,
Iar eu o duc atât de bine(?!)

Vezi tu…e-o vorbă românească,
Ce spune clar, de multă vreme,
Că…“Dumnezeu să te ferească
De ale curvelor blesteme”!

O vorbă foarte-adevărată,
Şi sunt convins, văzând ce jale
Este pe-atâţi faliţi, măi tată,
Ce-ajung aiurea-n tribunale,

Cum n-au noroc nici de lovele,
N-au somn, chiar fără lună plină,
Rămân în pană de pingele,
Sau pe vreun câmp fără benzină,

Ori…dup-o mamă de bătaie
Luată dintr-o neglijenţă,
Ajung ca fraierii-n pârnaie,
În loc s-ajungă la Urgenţă,

Numai că eu…Doamne fereşte!
Cât timp am fost flăcău în viaţă,
Chiar dacă lumea cleveteşte,
Pot să le râd la toţi în faţă,

Şi nu îmi fac nicicum probleme,
Că ar fi curve sictirite,
Ce au ajuns să mă blesteme…
Iubind…numai femei cinstite!

Valeriu Cercel