Altuia

Când îți cântam te auzeai pe tine doar
Deși pe fon plăcut, ritmat,
Cuvintele rostite totuși s-au scăldat
Puțin în umbra minții tale,
Nu cred că în zădar.

Și cântecele astea, să știi, nu-mi aparțin,
Eu le-am furat fiind îndrăgostit de ele,
Ca-n vise de copil - prostești, naive
Dar și pline de păcat,
De al patimii venin.

Se vor întoarce, știu, o dată drept ecou,
La fel și-în tine ca-n oricare altul,
Au vei cânta atunci din nou păcatul
Tinereței tale sau vei juca
Măsura ca pe-un rol?

Deși nu sunt în drept să neg putința ta,
Mai mult din ale mele neputințe știu
Ce este omul și câte duce cât mai este viu
Şi câte simte dacă nu e surd
Şi dacă ştie a cânta.

După cum vezi, eu mi-am ales povara
Cuvintelor ce zac fără de forme,
Şi asta e un rol, de snob, în vorbe
Răsucite uşor cuprind şi-adâncul
Şi lipsa de măsură.

Dar tu în ce îmbraci cuvântul dăruit?
Acum când ştiu că-l ai, nu-l poți ascunde,
Urgia lui ca boala te pătrunde
Şi-ți cere forme,
În val necontenit.

Îmi e plăcut să ştiu, să cred că ştiu,
Că mai există încă unul la fel,
Sau cel puțin în unele mişcări şi el
Ca mine - gol, dar mândru
Că e viu.